Cum îţi trădează băşinile naţionalitatea
Băşina merită o carte, un manual, un studiu filozofic sau măcar o lucrare de master în psihologie. Un român mai mic de doi ani care se bese este considerat adorabil. De la doi la 10 ani, este mustrat cu simpatie. După zece ani, în funcţie de educaţia care i s-a acordat, românul se bese pe unde apucă, încercând să dezvolte, uneori, un brand personal din asta. Pe la 16 ani, românul începe să folosească băşina cu discernământ. Pune un amic să-l tragă de un deget, se aşează pe faţa unui coleg la ora de sport... Abia când începe să se transforme în bărbat, învaţă românul să folosească amortizorul de sunet al curului. Apoi lucrurile degenerează rapid spre starea iniţială. Cunoaşte o tipă, se bese la prima beţie, proasta râde cu el a doua zi de aventura olfactivă, iar băşina se mută cu ei în pat. Seara şi dimineaţa - e acolo, mereu optimistă şi proaspătă.
Asta, în general. Sunt şi români care nu se băs. Eu sunt unul dintre ei. Probabil că, în copilărie, am tras o băşină într-un context nepotrivit şi mi s-a făcut ruşine. Acum, a devenit parte a stilului meu de viaţă, modul meu de a ţine sub control o brumă de respect de sine. Să nuanţez. Eu nu mă băs niciodată oficial. Adică nu există mărturii sau dovezi clare detinute de terţe persoane, care să ateste că am şi că folosesc această funcţie fiziologică.
Altfel, băşitul e o chestie minunată cu care am fost înzestraţi. Când înghiţi ca haplea, cu tot cu aerul de deasupra lingurii, când consumi alimente care fermentează uşor, când eşti rupt de foame, sau când te trezeşti din somn, este de-a dreptul perfect să poţi să te beşi. Te dezbalonezi. Poţi să-ţi dai seama, rapid, după miros, cât de grav e că s-au amestecat acele chestii în stomacul tău. Poţi prevedea cât mai rezistă corpul tău până când o să se cace pe tine.
Cum spuneam, oficial, nu fac asta. Neoficial... cum să spun? Hai să spunem că atunci când urinez, se aud şi alte sunete în afară de susurul cristalin. Habar n-am de ce o fac doar acolo. Complexe, clar! Un psiholog ar spune că îmi neg băşinozitatea, că nu rezonez bine cu eu-ul meu, sau, mai grav, că sunt un bulimic al gazelor de maţ. Fuck it....
Vineri, eram la Târgu-Mureş. După trei ore cu maşina şi un pahar mare de suc, am vizitat cu încredere toaleta Sălii Sporturilor din localitate. Era deja activitate, în jurul meu, când m-am aşezat în dreptul unui pisoar si am inceput să le încarc canalizarea cu urină din Regat. Mi-am văzut de treabă liniştit, până la momentul la care corpul meu a anunţat, sonor, că am terminat. Şi atunci s-au întors toate capetele spre mine.
Iniţial, n-am înţeles de ce. Chiar când intrasem în toaletă, s-a auzit, de la un tip solid, ceva similar cu sunetul meu. Apoi m-am simţit jenat. Să fi sărit eu calul? Există o limită de decibeli până la care se spune că te-ai băşit decent? Sau folosisem din greşeală un pisoar de nebăşinoşi, după un principiu similar localurilor cu săli de fumători/nefumători?
Abia când am urcat în tribune, şi am văzut că opt din zece oameni vorbesc maghiara, mi-am dat seama ce s-a întâmplat.
Targu-Mures este un hub de maghiaritate. Iar eu, ca prostul, mă băşisem în limba română....