Nu-mi place sa scriu despre Boccaccio. Ma duc destul de des, si n-as vrea sa incep sa nu mai am loc, chiar eu, in localul care s-a aglomerat pentru ca l-am recomandat. Mai bine sa castige mai putin George si Iulia, decat sa nu ma simt eu bine (remarcati cat sunt de nobil si de altruist, da?, in preajma Craciunului)...

Despre ce mi s-a intamplat astazi la Boccaccio este insa imperios necesar sa scriu. Pe la ora unu, dupa ce am livrat regulamentar una bucata copil la scoala, trebuia sa pierd 30 de minute pana la urmatoarea intalnire, de tipul "undeva prin centru, ca nu cunosc Ploiestiul". Cum in centru nu mai parchezi nicaieri, de cand s-au apropiat sarbatorile, am decis ca Boccaccio e suficient de aproape de centru ca sa astept aici, la o cafea, langa televizor.... 

Ce cafea, ce televizor.... Cand intru, constat stupefiat ca astia aveau azi, la masa calda, sarmale. Adica, SARMALE. Nu stiu cum tratati voi subiectul asta, dar la mine, sarmalele sunt un fel de religie. Iar eu sunt un tip foarte religios. Si asa cum o baba care vede o biserica isi face trei cruci, eu, cand vad sarmale, aranjez rapid sa mananc macar zece. 

Zece au fost si azi. Cu o portie dubla de mamaliga. Cu doi ardei. La final, cand plecam, m-am intalnit cu doua prietene care traversau un moment mai neplacut, cu firma. N-am putut sa-mi astup buna dispozitie si sa rezonez cu ele, la problema. Si n-a fost vina mea, ca eu sunt destul de sensibil. Era de la sarmale. 

Ce vreau sa va spun, de fapt, este ca sarmalele de la Boccaccio sunt intr-un fel. Geniale. Bestiale. Perfecte. Marimea mea. Prea bune. Prea ca la tara...

Să mănânci la prânz la Bulevard e o experienţă absolut mişto: atunci când băiatul ăla cu vestă îţi deschide uşa (cum dracu' face, pândeşte după uşă când se apropie cineva de scări?), ai brusc senzaţia că eşti proprietarul unui castel şi că majordomul te aşteaptă să iei masa. 

Intri, şi senzaţia de proprietate se accentuează: localul e gol. Ploieştenii asociează Bulevard-ul cu "ieşitul la masă seara", habar n-are lumea că şi la Bulevard s-a introdus un afordable meniu, la doar 20 de lei. Nu mă mir de reacţia asta, localul impune respect; se vede că a fost restaurat, nu zugrăvit şi arată impecabil. Iar ospătarii merg parcă pe pernă de aer, nu îi auzi decât lângă umăr cu un "permiteţi?"

Până şi meniul zilei iese dintr-o mapă disproporţionat de mare (deci scumpă, pierzi mult din material la tipar - mă pricep), decorată cu timbru sec: pe lista scrisă cu un font frumos, dar citibil, sunt trei feluri de ciorbă şi trei feluri principale. Aleg coirbă de perişoare şi ciolan afumat cu fasole, iar ospătarul dispare la fel de silenţios ca un Merţan.

Mâncarea e excelentă la Bulevard, dar bucătarul e ori un snob preţios, ori crede sincer că tot publicul de seara vine să mănânce la prânz afordable meniu. Probleme:

1. La ciorbă îţi aduce două chifle superbeeeee, dar mici cât doi biscuiţi. Păi tată, dacă cer ardei, cu ce crezi că mă apăr de efectele lui, cu coca-cola?! Te face pe tine o franzelă?!

2. La felul doi, în loc să scape în minunea aia de iahnie nişte fâşii de carne afumată, omul a decis să taie ciolanul de porc ca pe salam şi să-mi umple farfuria cu rondele, fiecare conţinând mult zgârci şi puţină carne. Mi se pare absurd să-mi bag cuţitul în iahnie doar pentru că pe tocătorul bucătarului, rondele alea arătau ca nişte crini.

Revin la servire: ireproşabilă. Jur că nu mi-am dat seama când mi-a schimbat scrumiera.... Şi mi-a deschis uşa şi când am ieşit, muuult mai mişto decât la McDonald's...