"Aaa, se vede că e campanie, ți-ai luat pantofi", mi-o trântește Sebi, din senin, azi dimineață, uitându-se la picioarele mele. Suntem patru și, ca la o comandă, râdem toți, în hohote. E o glumă de-aia, de căcat, cum fac jurnaliștii între ei, ca o amintire a vremurilor apuse, când în campaniile electorale, jurnaliștii câștigau bani frumoși. Era plin de politicieni bătuți în cap, care aveau nevoie de un sfat, un interviu, o poză, o relatare de pe teren, iar banii picau la fix pentru prizonierii unei prese mereu prost plătite și decapitalizate. Ăia proști, ca mine și ca Sebi, mai învârteau un ban doar cu politicienii pe care-i plăceau. Ăsta pare băiat ok, poate schimbă ceva, ne ziceam unii altora, ca niște cretini. Jurnaliștii deștepți îi frigeau pe toți și adunau mici averi. Mici, da? Nu s-a îmbogățit nimeni din presă, din ce știu eu. Din afaceri conexe, da, dar aia e altă poveste.

Râdem și-mi dau seama că de ceva timp primesc constant complimente pentru pantofii mei noi. Și de la femei, și de la bărbați. Și nu-s așa de noi, îi am de o lună. Am găsit in cartier, într-o seară, magazinul Mopiel, un brand de care n-auzisem niciodată, și mi-am cumpărat pantofii ăștia pentru că n-aveam nici unii maro. De atunci, i-am purtat aproape zilnic și nu i-am șters nici măcar cu o flegmă, curios să văd cum rezistă aspectul ăla impecabil. Uite-i. Mâine îi șterg, promit.

La început, i-am purtat cam cu nervi, pentru că m-au strâns de m-au rupt. "Sunt făcuți pe stil vechi, o să se lase", m-a amețit vânzătoarea, când i-am cumpărat mărimea 43, deși abia mi-am strecurat piciorul în ei. S-au lăsat o pulă, am mormăit vreo trei zile, purtându-i în continuare doar pentru că nu m-au ros. Și să vezi chestie: de la o zi la alta pantofii au devenit tot mai comozi. Acum aș putea să dorm cu ei în picioare.

Ce-i așa important la pantofii ăștia? Păi, în primul rând, sunt din piele. În al doilea, sunt românești, făcuți undeva prin județul Buzău. Recunosc, a contat foarte mult și prețul: doar vreo sută cincizeci de lei, adică o sumă cu care, în Deichmann sau CCC te lipești doar de vinilin pakistanez, ca să nu mai zic de magazine ca Aldo sau Musette, unde cu 150 de lei îți cumperi doar șireturi. I-am luat cu gândul "dacă îmi nenorocesc picioarele, măcar nu arunc o cârcă de bani pe geam, cum am pățit cu ghetele Deichmann". Și, după ceva purtări, trebuie să constat că sunt cei mai comozi pantofi pe care i-am cumpărat în ultimii 5 ani. Jur. Umblu zilnic încălțat minim 12 ore, și cu ăștia n-am probleme de nici un fel.

Așa că, bucuros că Sebi mi-a adus aminte ce pantofi mișto am, acum pe seară, când mă duceam acasă, mi-am mai cumpărat o pereche. Albaștri. Tot cu vreo sută cincizeci de lei. 

Și-am zis că dacă tot am făcut descoperirea asta, să o facă și alții. Și vă recomand călduros să lăsați baltă mall-urile, măcar o lună. Să vă luați orașul la pas, descoperind ce-ați ratat mergând, de ani de zile, în aceleași două-trei locuri. Să vă uitați după magazine, cafenele, restaurante în care n-ați fost. Există viață și în afara clădirilor de două hectare. Există produse bune și în boutiq-uri fără bugete de prmovare. La cât de modest arată magazinul Mopiel din Ploiești (zona Caraiman, lângă fostul sediu Allianz) și la ce poze banale are brandul pe pagina de facebook, pun pariu că mopiel-iștii nu și-ar permite niciodată o chirie de 2-3000 de euro lunar, într-un mall. Iar magazinul lor din Ploiești e tributar traficului pietonal, care nu e fabulos în zona aia.

Cum să zic? Nu zic să vă luați pantofi, toți. Zic să dați o șansă celor ca ei, care fac, aici în România, plătind salarii tot unor români, produse fabuloase și la preț, și la calitate. 

DISCLAIMER - Nu mă suspectați, vă rog, că am luat bani de la Mopiel ca să le fac publicitate. Asta este publicitate.

Nu mi-a plăcut niciodată de Vasile Blaga. Îmi amintește prea mult de Octav Cosmâncă. Aceeași moacă necharismatică. Aceeași piele cianotică, de conțopist fără suflet. Același discurs de lemn... Pare genul de persoană care trăiește o sută de ani fără măcar o singură sclipire de geniu. Mediocru, bolovănos... Dacă Băsescu nu-și lua jucăriile și nu pleca, Vasile Blaga n-ar fi ajuns niciodată lider de partid. N-are nici moaca, nici anvergura unui tip care să-I inspire politic pe alții. Are moacă de “nea Vasile”, nu de “domnul Blaga”.

De-aia, când l-am văzut vineri la ziua lui Quintus, m-am indispus instantaneu. Ce-a căutat Vasile Blaga la ziua unui tip care, de bine de rău, a traversat istoria ultimului secol (moșu’ a făcut 99 de ani) fără compromisuri majore? Numai el știe. M-a răzbunat un pic chiar Quintus, care,  în discurs, a avut un lapsus când s-a referit la Blaga. Nu-i mai știa numele. Un lapsus corect. Un tip ca Vasile Blaga nu merită ținut minte.

Dar există. E acolo. Până l-o chema la el cel de sus, să-i conducă mediocru o organizație de îngeri sau de draci, Vasile Blaga are locuri în față în filmul ăsta prost la care ne uităm.

Cu ceasul lui  al cărui nume pun pariu că nu știe să-l pronunțe corect...

Vasile Blaga purta vineri un Montblanc Timewalker Chronograph Automatic. E la reducere, săptămâna asta, de la 5.300 de dolari la doar 3.600 de dolari (link - http://bit.ly/1o0yRgf) și durează cam trei luni până ajunge la tine. Si m-am indispus din nou. Nu pricep nici mort de ce ai purta un ceas scump dacă nu faci afaceri, sau dacă nu muncești din greu. Ceasurile scumpe sunt pentru cei care le merită, nu pentru orice purtător de costum. Și nu, ceasurile scumpe nu sunt pentru politicieni. Eu unul sunt șocat câți politicieni români poartă ceasuri scumpe, de parcă le-ar aduce vreodată voturi. Dimpotrivă, când te vede omul că porți un concediu și-o renovare pe încheietură mâinii, i se urcă sângele la cap și te bagă în mă-ta, nu în urna de vot.

Recunosc, nu trebuia să mă uit atât de atent la ceas. Aș fi trăit fără să știu ce costume poartă Blaga.

Costume Van Laack, produse de o casă de moda exclusivista, din Germania, unde un costum costa de la 800 de euro în sus. Cam 500 de euro sacoul, cam 300 de euro pantalonii. (link - http://bit.ly/1pVYobO).  

Uite-l și ce verighetă are... 

Blaga e născut în 56, deci s-a căsătorit înainte de Revoluție, ori ăsta e un model recent de verighetă. Știu că oamenii își schimbă verighetele când fac 10, 25, 50 de ani de căsnicie, dar, din ce știu eu, nu-și cumpără modele mai scumpe decât și-au cumpărat în tinerețe...

Nu vreau să mă gândesc cât au costat ciorapii, cravata, cămașa sau pantofii lui Vasile Blaga. Mi-am dat seama că e îmbrăcat mai scump decât Alina Gorghiu, aflată la doi pași de el, ceea ce mi se pare nemaipomenit, pentru că Alina e cuplată cu un tip care face business, poate purta și haine de aur, dacă vrea. Mi-am dat seama și cât contează hainele scumpe când le poartă un tip care are charisma unui scaun de sufragerie: deloc. De-aia, privindu-l pe Blaga cum se străduia să pronunțe corect niște diftongi, mi-au trecut nervii și m-a cuprins un sentiment de milă. Ce compensează Blaga cumpărându-și haine scumpe – nici nu vreau să mă gândesc...

Dar m-am enervat iar, câteva minute mai târziu, când Quintus s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața scenei, să povestească cum s-a îmbolnăvit de vârstă. 

Era ziua lui. 99 de ani. Cei mai importanți oameni din România îl felicitau și-i zâmbeau. Bătrânelul stătea cât putea de drept în fața lor și a încă vreo două mii de oameni care se uitau la el ca un star de cinema. De la distanță, nu ca mine, de la trei metri. N-aveau cum să vadă ce vedeam eu.

N-aveau cum să vadă pantofii domnului Quintus.

Știu ce-o să spuneți. Că așa-s bătrânii, țin la lucrurile lor. Că, cel mai probabil, acești pantofi, purtați atâta amar de vreme, până s-au ros, au devenit în timp extrem de comozi. Că nu e treaba mea ce poartă Quintus în picioare și că n-ar trebui să mă intereseze așa ceva, sau să popularizez aceste detalii.

Așa o fi. 

Dar acest fotoreportaj este despre mine, nu despre Quintus. Despre incapacitatea mea de a-l plăcea pe un tip gras și inept, care cheltuiește pe haine și accesorii sume pe care nu și le permite. Care are o dorință de-a dreptul stupidă de a epata chiar și atunci când se duce la ziua unui tip pentru care banii n-au însemnat niciodată nimic, și pentru care “modestie” nu înseamnă doar o temă de discurs, ci și purtatul unor haine și pantofi în care se simte bine.

Era ziua lui Quintus. 99 de ani. Moșul se putea îmbrăca în diamante, de sus până jos, dacă avea chef. Iar restul oamenilor nu trebuiau să conteze. Dar Blaga nu s-a putut abține și a pus pe el lucruri cu care cumperi, dintr-un second hand, vreo mie de perechi de pantofi ca ai lui Quintus. 

Când Vasile Blaga s-o lovi la cap și și-o dona hainele și bijuteriile pentru o cauză nobilă, o să ofer 50 de bani. Atât valorează. Pantofii domnului Quintus fac însă, mult mai mult, pentru că l-au însoțit ani buni în viață, chestia aia, care ni se întâmplă tuturor,  și în care nu cauți doar banii.

UPDATE 15 septembrie 2017: Mircea Ionescu Quintus a murit. Punem pariu ca Blaga va merge la inmormantarea lui intr-un costum de 5.000 de euro?