Am avut ocazia, luna asta, să vizitez un Cernobâl românesc. Așa spun eu locurilor pe care le distrugem prin abandon. Sunt cu zecile în orașul meu, cu sutele în București, mii în toată țara. Sunt urmele unui genocid cultural pe care eu îl consider fără precedent în Europa. Unele țări și-au șters trecutul sub conducerea unor lideri autoritari. Altele și l-au îmbrățișat și modernizat. Noi, însă, suntem cei care nici nu ne distrugem trecutul metodic, nici nu-l punem prezervăm sau punem în valoare. Doar îl abandonăm. Îl închidem și așteptăm ca timpul, frigul, factorii de risc să-și facă simțită prezența. Uite, acum realizez ce ar trebui să scriem pe ușile acestor locuri: "închis pentru distrugere".

Revin. Am fost într-un loc care stă închis și abandonat de mai bine de zece ani. Un loc deopotrivă vechi și nou, anacronic și util, cu un potențial cultural, social și economic fabulos. Dacă doi oameni din două instituții s-ar așeza la masă cu intenții bune, n-ar dura mult până când acel loc ar fi un punct de reper al orașului, un must-see. Din păcate, orașul meu nu are doi astfel de oameni. Sigur, sunt niște politicieni care susțin că sunt cei doi, dar nu sunt. Dacă erau, locul acesta nu ar fi arătat așa iar eu n-aș fi avut cum să filozofez la catafalcul din cărămizi al unei sobe absolut superbe.

Era o sobă de secol 19. Făcută până în anul 1900. Adică pe la o mie opt sute și ceva. Nu mai sunt multe ca ea. De fapt, mai sunt foarte puține. Valorează enorm, și cultural, și istoric, și material. Nici o instituție de cultură din orașul meu nu are o asemenea sobă. Nici un bogătaș din oraș nu are prin casă o sobă de 10.000 de euro, cât ar fi valorat soba asta. 

Născută din iubirea dintre un sobar instruit la Paris si un mal lutos al Teleajenului, soba a trăit în jur de 110-120 de ani. Anul trecut încă trăia si arata superb. Domina incăperea, cu cei doi metri saptezeci de NeoClasic impecabil realizat, Clădirea în care se afla ceda, însă, puțin câte puțin. Adica puțin podeaua, puțin tavanul, puțin scara.... Câțiva oameni de bine au încercat să ajungă la ea și să o salveze. Era prea riscant. Dacă oamenii ăia doi, de care am scris mai sus, ar fi existat și s-ar fi întâlnit, un restaurator, un sobar și o mașină ISU cu scară ar fi făcut minuni în câteva ore. Am fi avut azi, undeva prin Palatul Culturii, în Muzeul de Istorie sau în Muzeul de Artă o sobă demențial de frumoasă, valorând vreo zece mii de euro. Mii de oameni ar fi venit să o vadă. Până și Libertatea ar fi scris despre ea. 

Din păcate, frumoasa sobă s-a trezit că locul în care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, de peste o sută de ani, cu niște lemne, a fost declarat Cernobal. Pe ușă s-a pus panoul pe care scria cu vopsea invizibilă "închis pentru distrugere". Clădirea n-a mai fost folosită, încălzită, curățată, geamurile sparte n-au mai fost înlocuite, acoperișul găurit n-a mai fost reparat, ploaia și frigul și-au făcut treaba iar podeaua pe care era soba a cedat. Frumoasa a căzut de la zece metri înălțime, pe un morman de cărămizi și a suferit, precum se vede, leziuni incompatibile cu viața. Eu am găsit-o exact așa cum o vedeți în poza de mai sus. 

Și acum vă spun un secret: am luat-o acasă. Nu pe toată, că nu aveam cum și nici de ce, nu știu să restaurez o sobă spartă în cinci sute de bucățele. Am luat ce se vede în poză. Cu detergent de vase și cu o periuță de dinți am spălat-o. Acum arată

Oscilez între "să-i fac un stativ din lemn vechi care să o țină verticală" și "să o decupez cu un flex ca pe o efigie si să-i fac o agățătoare de perete". Deocamdata nu mă pot decide. Din cauza ei. Mă face să mă simt prost, cu privirea aia. Pare că mă întreabă, acuzator, ca ecologista aia adolesciudată, "hau der iu?". Pare că mă acuză că fac parte din poporul asta atât de tâmpit încât își aruncă la gunoi istoria, cultura și motivele de mândrie. 

pentru alte lucruri (cam la fel de) vechi apasă pe ultimul din următoarele linkuri:
argint   branduri   cărți   podcast   ponturi   upcycling   vintage