Poti publica o carte avand pe coperta o fotografie facuta cu telefonul? Poate camera de pe un telefon sa livreze o imagine pe care tipografiile sa o poata tipari in conditii decente? Raspunsul este da, iar argumentul din spatele afirmatiei este imaginea de mai sus: o fotografia facuta de mine cu telefonul.

Mai jos, ce s-a putut face din imagine: coperta cartii "Ce-ai vrut sa spui, doctore?", scrisa de Dana Humoreanu.

Va rog sa nu cititi acest text ca pe o lauda de sine, n-am facut-o nici pentru bani (am cedat drepturile gratuit), nici pentru glorie (CV-ul meu e deja destul de consistent). Doar ma bucur foarte tare ca ce le spun oamenilor, la workshop-urile de fotografie cu telefonul, incepe sa capete greutate in diverse medii, inclusiv academice. Si ca fotografia buna nu depinde de telefonul cu care o faci, ci cum o faci. Sa nu uit sa va spun: fotografia asta, despre care scriu, e facuta acum trei ani, cu ceva ce azi se numeste "rabla": un iPhone 4S.

In decembrie, sustin doua workshop-uri de fotografie cu telefonul, in Ploiesti si Bucuresti. Ai toate detaliile AICI.

Nu stiu ce sa va mai zic de Bistrita. Am plecat pregatit pentru un program aglomerat, despre care credeam ca o sa ma doboare, si-am reajuns acasa, dupa patru zile, ca din concediu. Obosit sunt, dar nu cum credeam. Mi-a obosit spatele de la paturile bune in care am dormit, mi-a obosit ficatul de la palinca si sistemul digestiv de la mancare, si aproape ca, neobisnuit cu asa ceva, mi-am intins nervii la maxim cu amabilitatea bistritenilor.

Pentru ca la Bistrita nu e ca in alte parti. 

Bistritenii sunt, probabil, cei mai misto romani din cati cunosc. Cetateni romani, poftim, ca am avut de-a face si cu sasi, secui, unguri, si nu se cunoaste diferenta. Daca li te adresezi ok si nu faci figuri cretine, vei primi, de la fiecare dintre ei, tot ce are de dat. Sunt calzi, amabili, atenti, seriosi, iau ospitalitatea ca pe un examen pe care vor sa-l ia cu zece. Pe de alta parte, nu recomand Bistrita prostilor, arogantilor, celor ce inventeaza probleme ca sa obtina discounturi sau ca sa se amuze. Vor manca, acolo, probabil ultima bataie la inceputul careia mai puteau merge in doua picioare. Pentru ca bistriteanul are ceva ce nu vezi peste tot: demnitate. Cand esti la Bistrita esti pe pamantul stramosilor lor, nu intr-un poligon de umilit oameni.

La Bistrita nu merge nici sa epatezi cu banii tai, pentru ca, cel mai probabil, bistritenii au ceva mai multi decat tine. Nu-i sparg, ca prostii de noi, pe masini foarte scumpe si ceasuri la care nu stim sa folosim toate butoanele. Dar au case superbe, isi fac concediile in locuri misto, sunt plimbati prin toata lumea si investesc in educatia copiiilor lor de nu-ti vine sa crezi, e plin de cursuri de balet, pictura, pian etc, si nu vezi o tipa prost imbracata decat daca joaca vreun rol, in vreo piesa de teatru. 

Mancarea de la Bistrita este beyond orice. E ca o forma de tortura. Cand crezi ca esti cu gura plina de ceva foarte bun, auzi, la bistriteni, ceva de genul: "ma bucur ca-ti place, dar daca o sa mananci asta in localul X o sa vezi ca e si mai buna". Pai cum sa fie ceva mai bun decat cel mai bun? Plus ca-s creativi, amesteca ardeii copti cu branza, cu zacusca si cu fasolea batuta de mori mancand, sau te lasa fara reactie oferindu-ti inghetata de orez cu lapte... 

Iar orasul ala este perfect. Stiu ca bistritenii ii vad defectele, dar, din perspectiva mea de ploiestean, defectele alea nu exista. Nu-i sufocat de masini, de cladiri urate, de chioscuri, gropi, maidane, nu e plin de cocalari si de oameni mirosind urat. Plus ca e frumos asa cum mi se pare normal sa fie un fost oras-stat, vechi de aproape o mie de ani si facut cadou, candva, unei pizde misto. 

recomandari pe bune:

• Am dormit/stat/mancat, in ultimii ani, in trei hoteluri de cinci stele. Dintre ele, Hotelul Metropolis din Bistrita este de depaaaaarte cel mai misto. N-am ce sa va povestesc, daca va uitati pe net va prindeti singuri care-i faza. Doar vi-l recomand pe bune. 
• Am tinut un workshop de fotografie cu telefonul la Roser House si mi-a picat fata, oamenii aia au construit, in creierul muntilor, ceva comparabil cu hotelurile de lux din Alpii elvetieni. Chiar nu stiu cum sa le multumesc ownerilor ca au intors hotelul ala cu susul in jos doar ca sa-mi iasa mie workshop-ul. 
• Am mancat in mai multe locuri din Bistrita, si pot sa va recomand sa nu va duceti la Taverna Dogarilor si la Casa Doamnelor decat daca aveti in plan sa descoperiti ca nu stiti sa gatiti, sau sa va ingrasati grav sau sa aflati ca sunteti lacomia intruchipata.
• Nu ocoliti nici pensiunea Colibita Arinis, de pe malul lacului Colibita. E genul rustic si linistit, cu camere calduroase, paturi gigantice si - din nou! - o mancare de exceptie. Am mancat ca un porc (desi eu evit deserturile, aici am cerut o portie dubla) si am dormit ca o vita (desi unii oameni aveau alte asteptari de la mine, asta e, promit sa ma revansez zilele astea).

Nu ocoliti Colibita, in general. E o gura de rai, cu un lac frumos foc, amplasat intr-o caldare montana ferita de gerurile din jur, cu multe pensiuni, hoteluri si localuri misto cu preturi de la $ la $$$. Locul se bucura deja de succes. Mi s-a spus ca cineva a vrut sa testeze cat de mult succes are pensiunea lui si a cerut, pentru trei zile de Revelion, 6.000 de euro. I-a obtinut. 

Nu in ultimul rand, va recomand sa va duceti la Bistrita cu trenul. Locurile dintr-un vagon de dormit pentru doua persoane, chiar daca nu ofera confortul vietii (ca CFR tot CFR ramane, pana nu da cu mucii in fasole nu se simte bine), ofera o experienta misto si decat sa conduci sase ore cu un plin de motorina mai bine dormi 8 ore cheltuind fix aceiasi bani. Bonus, primesti dreptul de a bea palinca, vin, tot ce vrei, de la 8 dimineata la 10 seara, pentru ca nu esti cu masina.

• Pentru oportunitati de business, de turism sau de promovare in Bistrita, va rog sa luati legatura cu Claudia Andron. Nu este doar proprietara celui mai misto site de stiri din zona (Bistriteanul.ro), nu este doar organizatoarea celui mai misto eveniment din zona (Festivalul Usturoiului), dar este si cea mai bine conectata persoana pe care am intalnit-o, o stiu si copiii, si batranii, si oamenii de afaceri, si oficialii, fata e un fel de Doroftei al Ploiestiului. Nu ma mir deloc ca tot ea sustine Produs in Bistrita-Nasaud, chestie despre care o sa va scriu, mai multe, cat de curand.

 In concluzie: o sa ma duc la Bistrita cat de des pot. Orasul ala bate si Ploiestiul si Bucurestiul la bucuria vietii, iar mancarea si cazarea cu mult sunt peste Valea Prahovei.

Si nu uita de Festivalul Usturoiului 2018 (LINK).

28-29 iulie, in Pasul Tihuta. Ne vedem acolo. 

Mereu intru in coliziune cu Roxana pe subiectul asta. Eu ii explic ca n-are cum sa-ti placa cineva din ce in ce mai mult, ci doar din ce in ce mai putin, si ca daca n-ai de la inceput si alte chestii de iubit/respectat/admirat, relatia aia e terminata din start. Ea, in schimb, sustine ca o relatie devine si mai misto pe masura ce trece timpul. Eu rad de discutia asta, ea e foarte serioasa. Ea are un singur exemplu  (a doua ei casnicie), eu am mai multe (relatiile mele), dar nu stiu cum dracu face ca pare mereu in avantaj. Si pe urma o dam in diverse.

- ... si ne vedem la salon, da?

Am tacut. Ce pana mea sa caut eu iar la salonul ei? Make-up nu folosesc, ca nu s-ar vedea prin barba. Nu-mi intind parul cu placa, ci cu prosopul. De pensat ma "pensez" la frizer, dupa ce baga tanti aia masina in sprancene zici ca-s viu. Par in urechi n-am. Pentru ala din nas am o masinarie mica, iar de restul parului inutil scap cu un remington de care sunt foarte mandru, nu m-am mai ciupit de #undeiiegreuvoinicului de un an. Unghiile de la picioare mi le tai cu o unghiera pe care o am din armata, iar pe alea de la maini le pilesc la volan, am o pila in cotiera de ani de zile. La masaj nu ma duc, ca eu sunt nemangaiat de mic si mi se intampla chestii, instantaneu, daca imi oferi afectiune. Iar Michelle, ca toate celelalte saloane, nu ofera servicii de scarpinat pe spate, desi e o cerere imensa in piata... De venit am venit acum, ca nu ne-am mai vazut de mult, dar n-o sa devina o obisnuinta, ma simt foarte aiurea intr-un salon de beauty, aici aflu secrete pe care nu vreau sa le stiu. Cine si-a cumparat cartea stie ca am pareri destul de fixe pe subiectul asta. Eu nu cred ca femeilor le creste parul pe ici, pe colo, ca nu miros atat de frumos in mod natural, ca parul ala nu sta perfect tot timpul. Pe mine, imaginea unei femei care intra intr-un salon in alta stare decat iese ma cutremura pur si simplu. 

- Hai, ma, vino. Aduci niste carti, faci niste poze, stai la discutii cu barbata-miu...

Altceva! Ca intotdeauna, Roxana stie sa puna problema. Marti, 28 martie, are eveniment la Michelle, se prezinta cremele vietii de la Dibi, un fel de Arsenie Boca al cosmeticii profesionale. Roxana, prietena mea, este cosmetician, trainer Dibi si are salonul asta de cand era doar o bididoaica. La 22 de ani a facut scoala de cosmetica Christine Valmy. Opt ore pe zi, un an de zile. "Era scoala, nu vrajeala, cu cursuri serioase, inclusiv de anatomie, e mare pacat ca nu mai exista.." Pe urma a muncit la un salon, si, acum 14 ani, a deschis salonul Michelle (cam atunci am cunoscut-o si eu, era cuplata cu un prieten de-al meu). Salonul e in centrul orasului, la casa roz de langa Cuza, o casa celebra in anii 90 pentru ca era detinuta de o femeie extrem de frumoasa si de misterioasa. "E o tipa de treaba, noi am inchiriat de la ea", zambeste Roxana, cand o intreb de ea.

Cum nu poti discuta cu mine despre cosmetica mai mult de cinci minute, ne intoarcem iar la razboiul nostru si ajungem, surprinzator, la aceeasi opinie. Ca tipa conduce jocul, nu tipul. "Eu il stiam pe al meu de ani de zile, dar nu-mi spunea nimic. Am fost, insa, la un curs de care se ocupa, si cand am vazut cata rabdare a avut cu noi, cele 24 de femei, am zis stai, frate, ca tipul asta e chiar misto. Am tinut legatura dupa curs, pe urma m-a scos la o cafea... Am fost atenta sa nu fac aceleasi greseli ca in prima casnicie, si el a fost si este foarte atent, acum ne merge foarte bine". Dau din cap aprobator, dar sunt in bezna mentala. Ce sa zic? As evita si eu sa fac aceleasi greseli daca mi-as aduce aminte care din actiunile mele au fost greseli...

Tipul Roxanei e tot in businessul asta, in firma care aduce in Ro cosmeticele alea din Italia. De-aia vine si el, marti, chiar ma gandeam ce dracu' cauta un tip normal la salon?

Iar treaba sta asa: marti, 28 martie, la ora 11.00, la salonul Michelle din Ploiesti (strada Trei Ierarhi nr 6) vine un trainer din Italia, cu un aparat care-ti spune nu's ce pana mea despre ten si cu cremele vietii de la Dibi si cu teste si cu demonstratii si cu Roxana si cu candybar si cu niste carti Tipul din filme nu exista in punga de give-away. Cine vrea sa participe la preacorecta adunare s-o caute pe Roxana. Eu o sa fiu pe afara, la fumat, pentru e o lumina incredibila in curtea aia la pranz, dar si pentru ca nu-mi plac cremele decat bine intrate in pielea unei tipe misto, astfel incat eu sa cred ca asa e ea: pur si simplu misto.

UPDATE - Cum a fost la eveniment.

Sambata, ma girl a vrut sa mearga singura la teatru. Sa vada cum e. Cum vremea era ca naiba, m-am oferit sa o astept, la iesire, sa o duc acasa. Dar pentru ca la teatru pauza e facultativa, iar ora de finalizare a spectacolului nu e mereu aceeasi, am zis sa o astept intr-o cafenea din zona, nu in masina. Si m-am dus in cafeneaua in care n-am ajuns niciodata seara: Blues Cafe.

Numele e nou, cafeneaua nu. E la parterul Hotelului Central, pe colt, chiar langa intrarea in faimosul restaurant Berbec, brand nascut in perioada interbelica, in prezent cea mai veche terasa a Ploiestiului. Dupa o lunga si nefasta serie de cutremure, bombardamente si incendii, Hotelul Central si-a tot reconfigurat spatiile, iar coltul cladirii aflat chiar la kilometrul zero al orasului este cafenea de zeci de ani. Unii i-au spus "cafeneaua Berbec", altii "cafeneaua de la Central", dar trebuie sa recunosc ca Blues Cafe suna perfect. Pentru ca e fix genul de local blues.

Asta e camera din spate, mai putin cunoscuta, chiar si mie. Cu un pian la care ai voie sa canti, daca stii sa canti.

Camera cu pian este separata de zona stradala a cafenelei de un set de usi vechi, cu geam, de cristal. Nu stiu voi, dar eu sunt impresionat de detaliile de genul asta. Plus ca sunt satul de crom, plastic si pal melaminat.

Aici am fortat perspectiva, cu functia pano a camerei de pe telefon. Imaginea insa nu minte: sunt destule scaune inalte de bar, adica ceva dupa care eu tanjesc. Unde naiba, in centrul Ploiestiului, mai poti sa bei ceva chiar la bar? In foarte putine locuri, va asigur. Si nici unul dintre ele n-are parfumul asta de blues.

Eu ajung, de obicei, ziua la cafeneaua asta. E o placere sa stau la o masa de la geamul care da chiar in trotuarul bulevardului si sa ma uit la oamenii care trec. 

Lemnul bun, solid, lucrat bine, e peste tot: mese, scaune, bar, usi... Cum sa nu-ti placa?

Adaug ca Moak e una din cafelele mele preferate.

Asta e o imagine tipica pentru Ploiestiul interbelic, cu acel umor local care l-a inspirat pe Caragiale. Stiti ca localurile sunt obligate sa afiseze numarul ANPC; uite ce frumos e afisat la Blues Cafe :)) 

Adaug si o imagine de afara, cu Blues Cafe in prim-plan, ca sa intelegeti de ce ne vedem pe 6 martie, la ora 17.00, la workshop-ul de fotografie cu telefonul, aici, si nu in alta parte. Pana atunci, va puteti duce oricand de la 9 la 23.00, la Blues Cafe, ca sa convingeti singuri cat e de intim si de misto localul, cu toate lucrurile alea care vin din timp si cu lemnul ala superb. Si cu doamna Elena, o cumintenie de femeie, lipsita de aplombul specific ospatarilor si barmanilor pe care ii intalnesti peste tot, dar dotata cu o politete care n-are cum sa nu te cucereasca. Doamna Elena n-a vrut sa apara in fotografii, desi lucreaza acolo de zeci de ani, si ar fi fost firesc sa v-o arat, mai ales ca a fost o placere sa stau cu ea la povesti, despre despre cafea, oameni si alte vremuri. 

Pentru cei care vor sa vina la workshop-ul de fotografie cu telefonul din 6 martie: inscrierile se fac la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. (detalii AICI).

Pentru neploiesteni: Blues Cafe e la parterul Hotelului Central (web / fb), cu adresa Ploiesti, Bd Republicii nr. 1.

De ce trebuie să știi să faci fotografii bune cu telefonul? Pentru că trăim în Epoca Fotografiei, iar competența în fotografia cu telefonul este o necesitate la fel ca abilitatea de a comunica în limba engleză. Nu te mai angajează nimeni dacă nu-ți vede pozele de pe facebook. Nimeni nu mai cumpără un produs de la tine până nu-l vede, întâi, pe net. Tipa sau tipul care te plac n-o să te bage în seama niciodată dacă nu le place cum te văd pe net. Așa că, dacă nu știi să faci fotografii e timpul să înveți. Ai cu ce, telefonul din buzunarul tău este foarte-foarte bun la capitolul asta. Chiar, ai observat că toate spoturile publicitare la iPhone, Samsung, Huawei, LG, etc vorbesc despre camera foto? Nu despre cât de bine îl auzi pe celălalt într-o convorbire, nu neapărat despre cât de bine merge netul, ci despre "imagini strălucitoare", "rezoluție", "senzor", "lentilă", "recunoaștere facială". 

Cum am ajuns să predau fotografia cu telefonul? Întâi mi-am predat mie, de nevoie. Eram jurnalist și nu aveam cum, tot timpul, să scot Nikonul și să fac o fotografie profesională. În timp am văzut că cititorii mei nu se vaitau de calitatea pozei, dacă ea spunea povestea. Timpul trecea, eu mă perfecționam, telefoanele aveau camere tot mai bune, contul de instagram a ajuns la 5.000 de followeri și am început să devin cunoscut pentru fotografiile mele făcute cu telefonul.

Cu una am câștigat un concurs....

... alta a ajuns virală...

din cauza alteia am fost acuzat că mint, pentru că "nu ai cum face, cu telefonul, o fotografie că asta"... 

... iar la un moment dat, Facebook m-a anuntat că fotografiile mele au strans un milion de like-uri.

Așa că nu mi s-a mai părut aiurea să-mi învăț amicii, prietenii, oamenii din redacția pe care o conduceam, cum să facă pozele tot mai bine. O tipă mișto mi-a zis, o dată, ceva de genul "mie mi-e lene să exersez acum, scrie și tu un set de sfaturi să le citesc". Le-am scris, apoi am tot completat materialul ăla făcând ceea ce a fost primul suport de curs. Cererea de sfaturi, însă, continua. Satul să-mi pierd timpul cu fiecare amic în parte, le-am cerut să se adune o dată, toți. Au venit și niște oameni pe care nu-i cunoșteam, iar workshop-ul a fost o nebunie. Apoi l-am organizat pe al doilea, pe al treilea, cu pozele făcute de participanți am ilustrat ebook-ul Manual de Fotografie cu Telefonul (caruia ii pregatesc, zilele astea, varianta de print). 

Din considerente de timp/logistică, nu fac un workshop de fotografie cu telefonul cu mai puțin de 15 persoane. Iar când îl fac durează două/patru ore, în funcție de viteza de acceptare/exersare a temelor discutate. Dacă veniți cu cu bateria peste la telefon peste 50% pot să vă învăț:

• cum să faci un selfie ok
• cum să faci fotografii bune copiiilor
• fotografia de vânzări online 
• fotografia de eveniment
• fotografia de peisaj
• fotografia artistică
• fotografia urbană

Cine poate/merită/trebuie să vină la un astfel de workshop: până acum, am lucrat cu oameni care vând pe net diverse lucruri, oameni care întrețin pagini de facebook ale unor branduri, oameni din turism, imobiliare, vânzări auto plus o droaie de mame și de tati care vor amintiri clare cu progeniturile. Așa că pot să fac următoarele recomandări:

• Vino la workshop dacă vinzi, pe okazii sau olx, bunuri ca mășini, case, diverse utilaje, bijuterii, timbre, bancnote, monezi, ceasuri, unde detaliile sunt importante.
• Vino dacă promovezi, pe facebook sau instagram, bunurile sau serviciile unei companii. Trebuie să fii mereu fresh, remember?
• Vino dacă te ocupi de imaginea, în social media, a unui/unei restaurant, cafenea, pub, hotel, motel, pensiune. O să merite.
• Vino dacă ai un blog sau lucrezi ca jurnalist. Așteptările sunt tot mai mari în domeniul asta, nu poți să difuzezi orice vomă de imagine.
• Vino dacă vrei să ai poze nemișcate cu copilul tău, dacă vrei să-ți iasă măcar 10 poze în vacanță, sau dacă ți se pare că oricum te-ai fotografia nu arăți cool

Vazusem norul de fum, asa ca m-am asezat comod la volan, am trecut pe banda din mijloc, am redus viteza la 70 la ora si am asteptat cadrul bun, chiar daca nu stiam cum o sa fie. Stiam doar ca trebuie sa prind sursa sau capatul norului de fum, ca trebuie sa fie o fotografie dreapta si clara si ca imaginea trebuie sa spuna o poveste. Asa ca mi-am pozitionat mana cu telefonul (S7 era mort, am facut poza cu celalalt telefon, mediocrul A5, cu a sa camera foto de doi lei), in partea de sus a parbrizului, un pic stanga, ca pe centru geamul era murdar. Cand am auzit avionul in stanga mea, am inceput sa declansez, calm, cu ochii cand la telefon, cand la drum. Am tras 6 cadre. Avionul e in trei dintre ele. Intr-una dintre ele avionul se vede intreg, clar, adica fix ce doream. Un minut mai tarziu, poza era (cropuita, nu ca aici) si pe instagram si pe facebook. 

Si gata. Aveam o fotografie cu poveste. Daca vantul isi schimba directia cu doua grade, aterizarile de pe Otopeni ar fi fost perturbate. De fapt, daca stau sa ma gandesc, in orice tara din lume cred ca traficul aviatic ar fi fost oprit intr-o situatie similara. Ca na, avioanele puteau veni si dinspre Balotesti...

Mi-am vazut de drum, linistit. Mai trasesem cateva cadre, dar nu se comparau cu acesta. Puteam sa pariez si ca in puzderia de masini din jur nu se mai gandise nimeni sa faca poza asa. 

O ora mai tarziu, cand fotografia asta facuse jda'mii de share-uri si era difuzata de toate televiziunile de stiri din Ro, eu ajunsesem in Ploiesti si ma alergam cu un dobitoc in trafic. Eu amuzat, el furios. Eu cu greoiul meu Opel break (altfel o minune cand car cu el usi si ferestre vechi), el cu o bijuterie de BMW seria 5, negru, nou-nout. Si totul din cauza ca eu, dornic sa ajung acasa unde sa ma descalt si sa mananc ceva cat mai repede, am plecat prompt pe verde. Omu' s-a simtit provocat, luat la misto, pula mea, nu stiu, si m-a depasit intr-o suta de metri. A facut-o insa pe o banda cu asfaltul valurit, unde a fost silit sa franeze, timp in care i-am zis iar pa-pa, de pe o banda buna. La semaforul urmator a tulit-o ca un glont, dar a fost nevoit sa franeze din nou, nestiind ca la Catedrala banda 3 e mai aglomerata decat banda 1, timp in care eu m-am strecurat frumusel pe banda libera si m-am tot dus. La semaforul de la Caraiman m-a ajuns iar. Ma privea sfidator, accelerand. Din cauza asta n-a vazut verdele si iar am plecat primul. A venit ca maniacul sa ma depaseasca, cu orice risc, si fix cand a avut loc sa o faca, eu am facut dreapta si-am parcat, lasandu-l furios si neconsolat. 

Avea o masina de cinci ori mai rapida si mai buna decat a mea. Dar conducea ca o pula, emotional, fara sa gandeasca. Asa a reusit sa piarda in favoarea mea o cursa in care eu nici n-am vrut sa particip.

Cam asa e si cu fotografia facuta cu telefonul. Camera aia de pe smartphone are suficiente resurse sa-ti ofere cadre bune. Trebuie doar sa-ti folosesti capul un pic. Un aparat foto profesional, chiar daca e net superior micutei camere de pe telefon, nu rezolva problema competentei tale. Poti sa faci poze de cacat si cu Hasselblad (un fel de BMW M5 al aparatelor foto), daca nu folosesti cateva trucuri care sunt la indemana oricui.

In schimb, daca gandesti, poti face o droaie de fotografii ca asta...

sau asta....

sau asta...

... sau orice altceva ai tu chef sa fotografiezi. Important e sa nu te mai simti ca un dobitoc pentru ca, desi ti-ai cumparat un smartphone cu camera foto performanta, continui sa faci niste poze de cacat.

Hello. Sâmbătă, 18 mai, organizez un workshop de fotografie cu telefonul în București, la Galeria Alexandra's. E locul meu preferat din București, cu lumina bună și multe lucruri frumoase în jur. Dacă te interesează, te aștept de la ora 17.00. Terminăm la ora 20.00, astfel încât să ai timp să ieși în oraș, să mănânci ceva și să exersezi ce-ai învățat până târziu în noapte, pentru că sâmbătă e Noaptea Muzeelor. Detaliile sunt aici: https://bogdanstoica.ro/blog/item/21293-workshop-de-fotografie-cu-telefonul

A fost atat de fun anul trecut, la workshop-urile de fotografie cu telefonul, incat am zis sa reiau activitatea asta. Sa iau si carti cu mine, pe unde m-oi duce, sa dau si un premiu, pentru fotografiile reusite facute in timpul workshop-ului. Voios, am purces la anuntarea intentiei pe blog, mentionand ca cine vrea sa participe la asa ceva, din orice oras ar fi, imi poate da un email, urmand ca eu, cand se aduna macar zece cursanti, sa organizez evenimentul. Nu cu mai putini, ca prefer sa-mi cheltuiesc banii pe ce vrea fii-mea si pe carti vechi, nu pe deplasari, cazare etc. in orase unde lumea n-are chef sa-si piarda timpul cu mine.

Pe urma, ca un bou, am facut niste event-uri pe facebook. A fost cea mai proasta miscare a mea. Le-am permis celor interesati pe bune de workshop sa se manifeste superficial in loc sa se inscrie pe bune, dar si celor majoritari, cu ADHD, atenti maxim o secunda la un enunt, sa apese ceva. Si ghici ce:

• La Bistrita s-au inscris pe email doar doi, iar pe facebook patru. M-am dus oricum, ca nu mai fusesem, si am avut surpriza extrem de placuta sa participe vreo 15 oameni si sa descopar un oras absolut demential. 
• La Ploiesti, s-au inscris pe email cinci persoane, pe facebook 21, dar la curs au venit patru din care au ramas doi. Ala a fost momentul in care am decis reconfigurarea strategiei, ca nu-s bou pe termen lung, ca un politician.
• La Brasov, s-au inscris pe email patru oameni iar pe facebook doi. La Oradea, am o singura inscriere. Una, desi, daca e sa ma iau dupa ce primesc pe facebook par sa fiu extrem de popular in Bihor...

Asa ca am sters evenimentele de pe facebook. Toate! Si sa vezi ciudatenie: dupa ce am anulat evenimentele de la Brasov si Oradea, mi-au mai scris vreo 15 persoane pe facebook, intrebandu-ma de ce nu mai vin la ei in oras. WTF?! Vin, coane! Dar scrie-mi un email ca vrei, lasa-mi un mobil, un nume... Nu mai am incredere in facebook nici cat in Ion Iliescu, iar in ala n-am deloc, pentru ca, uite, oamenii apasa "particip" cu lejeritatea cu care dau "like", fara nici un gand de a converti in offline demersul online. Si eu am o problema serioasa cu timpul, chiar nu vreau sa-l aloc unor nonevenimente.

Ca pentru a-mi confirma revelatia, ieri, uitandu-ma la un eveniment de ecommerce, am constatat ca potrivit facebook, la eveniment participa doar 36 de oameni. Din pula 36! Anul trecut la acelasi eveniment au fost peste o mie de participanti, acum doi ani tot vreo o mie, si tot asa, probabil ca anul asta, cu invitati mai "grei" ca niciodata, eventul ala o sa adune iar peste o mie de oameni. Cum ar fi ca firma aia sa se ia dupa facebook si sa se pregateasca, in vreun separeu, pentru 30 de oameni, si sa se trezeasca cu 50 de autocare pline de oameni, pe cap?

Morala? Functia de eveniment pe facebook trebuie uitata de orice responsabil de social media sau antreprenor online. Serios, compara:

A. avantajul de a putea face mii de oameni sa primeasca o notificare privind evenimentul tau

cu

B. costurile extreme generate de estimarea gresita a participantilor la acel eveniment sau cu esecul unui eveniment subdimensionat aiurea.

Asa ca cere-le oamenilor sa-ti comunice participarea in orice alt mod (email, sms etc) si renunta la event-urile de pe retelele sociale. Cat despre workshopul de fotografie cu telefonul - ai detaliile aici. Inscrierile se fac doar pe email, la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.. Urmatorul workshop are loc pe 22 iunie, la Bucuresti. Mai multe fotografii facute cu telefonul gasesti aici. 

Pentru inamicii fotografiei cu telefonul, in mare parte fotografi profesionisti: un calduros "muie" si un intelept "adaptati-va!". Prostiile pe care le spuneti voi, rezemati ca niste cretini in DSLR-uri, au fost spuse si de alti prosti. Acum 200 de ani, de exemplu, cand un baiat a inventat locomotiva cu abur, asa cum negati voi acum valoarea artistica a unui fotografii nefacute cu un Canon sau un Nikon, cretinii aia spuneau ca la viteze mai mari de 10 kilometri pe ora aerul va iesi din vagoane iar pasagerii vor muri. Si ghici ce?

Streetphoto, da. Portret, da. Nud, da. Business, cladiri, sedii, produse, da. Pitici? Pisici? Sigur. Dar nu si nunti. Am vazut atatea poze proaste de nunti, si cunosc atatia cretini care-si spun fotografi de nunti, incat n-am vrut nici sa aud de asa ceva. Nici sa invat, nici sa practic.

Asta pana m-a convins Sorin sa ma duc la workshop-ul lui Iulian. Si, desi eram convins ca o sa ma tavalesc de ras, a fost foarte misto.

De exemplu, am invatat ca inainte de primele poze, e bine sa faci %^&, ca daca le oferi aia mirilor, e bine sa le ceri *&*, ca atunci cand e innorat, rochia aia alba se vede mai misto daca ai *(_, sau ca forma de *&% e cea mai misto in fotografia de acest tip. Ca trebuie sa fugi de culorile &%^, ca o mireasa grasa arata bine daca o asezi &*$, si ca niciodata nu trebuie sa fotografiezi un mire cu *$%. Dar si ca daca fericita pereche vrea ca pe fundal sa apara ceva anume, e bine sa le %$# fetele intr-un mod anume.

Ce vreau sa spun este ca daca eu, un tip pentru care un cuplu imbracat frumos, sarutandu-se, reprezinta un subiect plictisitor, am avut ce invata de la Iulian, cred ca multi dintre fotografii de nunti din Ploiesti ar avea cu mult mai mult de invatat.

Mai ales cei care nu inteleg ce reprezinta , %^&, , *&*, *(_, , *&%...