cum era sa fac pe mine de frica si ce-am invatat din asta

Era devreme, in jur de 8. Eram singur pe strada aia, aflata la doi pasi de centru. Am auzit pasi in urma mea si am intors capul. Nimeni. Am mai mers doi metri, iar am auzit pasi. Iar am intors capul. Nimeni, din nou. Doua secunde mai tarziu, aud PASI GRABITI in urma mea. "Bai, da'nu e nimeni! SAU E???". Atat mi-a trebuit, sa ma gandesc ca in spatele meu e cineva pe care nu-l vad, ca sa ma sperii la maxim. Nu m-am mai speriat asa din clasa a cincea, cand m-a muscat un caine, dintr-o curte, scotand capul printr-o gaura din gard.

Am ras dupa aia. Am ras, dar m-am gandit ce usor e sa o iei cu capul. Daca era o baba in locul meu, credea ca a venit dupa ea spiritul sotului mort, si fugea sa faca niste pomeni de impacare. Daca era un tip care crede in extraterestri aflati intr-un spatiu paralel, s-ar fi jurat pe ma-sa ca avut o intalnire de gradul trei. Daca era o tipa hartuita de un fost gelos si dement, ar fi tipat dupa ajutor, convinsa ca a venit ala si o omoara. Teama cu care vii de-acasa te face sa te sperii.

Azi, eu m-am speriat de o punga rosie, aruncata, cu un ziar in ea, si pe care vantul reusea o miste, taras, intr-un ritm asemanator unor pasi. Am si ras dupa aia. Dupa ce am injurat. Nu eram asa un mare ecologist, dar azi mi-am bagat vreo zece minute in gura celor care arunca pungi pe strada.

Ce-am invatat? Ca e un obicei prost sa arunci pungi pe strada: polueaza mediul, arata urat, iar eu era sa ma cac pe mine de frica...