Leșinat de foame, m-am dus aseară în Carrefour-ul de lângă blocul în care locuiesc. Un reflex la fel de dăunător ca fumatul, dar căruia nu-i rezist mereu, dată fiind proximitatea. Cum ziceam, rupt de foame. O dată intrat, mi-a trecut foamea. Aveam brânză acasă, așa că mi-am luat o caserolă de roșii și un borcănel pe care scria, în franceza mea vagă, caviar deo berj. De carnea și de mezelurile din Carrefour nu mă ating, așa cum nu cumpăr așa ceva din nici un supermarlet sau hipermarket.

Și ghici ce? Când am ajuns acasă, am constatat că roșiile sunt de căcat. Serios, părea că directorul de achiziții de la Carrefour le-a ținut în baie, în dimineața aceea de după seara în care el însuși a mâncat niște roșii de căcat de la Carrefour. Am desfăcut și bocănelul ăla. O mizerie de cremă, făcută din vinete cu ceapă. Cam ca o zacuscă dată prin blender după ce a gătit-o cineva care are covid, deci nu are nici gust, nici miros. De ce ai face cremă din senzaționalele vinete cu ceapă? Vă spun eu de ce: ca să faci bani. În loc să fie pe un raft al ANPC lângă o amendă istorică, pentru că mizerabilii de la Carrefour nu i-au tradus eticheta cât să poți citi ce morții mă-sii scrie pe el, borcănelul ăla face bani pentru retailer ajungând în coșurile celor atrași de mincinosul "caviar" de pe etichetă. Așa că am mâncat doar brânză, făcând poze borcănelului și jurându-mi în barbă că mâine (azi) fac aprovizionarea. Roșiile au ajuns direct la gunoi.

Am pus o riglă peste etichetă. Uitați-vă și voi: traducerea de pe borcanul din Carrefour e scrisă cu litere mai mici de un milimetru. Pula mea, e cumva un produs doar pentru ceasornicari și bijutieri? ANPC România, mai dăm și noi o amendă, ce zici? Sau de ăștia mari nu aveți voie să vă atingeți?

Așa că azi mi-am făcut timp să "alimentez" la Tradițional Sibian. Am dat o tură la magazinul din Piața Vest, apoi am ajuns la cel de la Halele Centrale, să iau ceva ce nu avea la Vest, și, când m-am dus spre casă, m-am dus și la cel din Piața Nord, care se află la doi pași de sursa mea de legume-fructe. Am făcut o supertreabă. M-am întors acasă cu:

- slănină afumată natural, a la long, nu de-aia stropită cu o zeamă chimică cu gust de fum, cum găsiți la supermarketuri.

- cu niște cașcaval d-ăla cu găurele făcute natural, nu făcute de un robot ca să dea un aspect natural unei mizerii chimice

- niște mușchi al cărui nume n-o să-l menționez aici, pentru că nu vreau ca blogul ăsta să fie raportat pentru rasism

- o cutie de smântână de n-ai cum, te duci cu capul, răpești o babă și o rogi să-ți facă o mămăligă

- niște cârnați afumați, pe care abia aștept să-i acopăr cu varză călită

Mi-am mai luat niște brânză maturată cu nucă, pentru că sunt curios să văd cum merge cu roșul sec de la mănăstirea Jercălăi, dar și niște parizer, după ce Alex m-a asigurat că e făcut fără adaos de carne dezosată mecanic, o denumire drăguță care ascunde faptul că salamurile, cremvuștii și parizerul de supermarket sunt făcute din copite, râturi, dinți, urechi, cozi și alte resturi de animale. L-am gustat cum am ajuns acasă, cu pâine caldă de la Teju: o nebunie.

Acum realizez că am uitat să vă spun că-l știu personal pe unul din ownerii rețelei Tradițional Sibian. Se numește Alexandru Cina, e ploieștean, cu pregătire in managementul afacerilor, mai are o afacere în zona curățeniei. În Tradițional Sibian el se ocupă de vânzări. Asociatul lui, Ioan Hulea, e fix din Mărginimea Sibiului, unde nimeni nu știe să facă mâncare nasoală, pentru că se folosesc doar rețetele de pe timpuri. Producția e tot acolo, la Sibiu. Fără E-uri, fără conservanți suspecți, fără coloranți, fără să umfli carnea cu apă. Cei doi dețin împreună tot felul de chestii dubioase: apartamente, neveste, copii. Uitați-vă și voi: clar, niște interlopi care muncesc în firma asta, nu doar o dețin așa cum fac babele alea distinse din Franța care dețin Carrefour.

Ioan bagă ca MIG-ul în fabrică, când e vreo comandă mai mare de MOET. Alexandru conduce personal mașina frigorifică, când se duce la LOFT să ducă marfa în magazine. Dincolo de bani, cei doi nenorociți din imagini împărtășesc și alte valori de-astea, dubioase: Ioan l-a cununat pe Alex. Apoi Ioan i-a botezat fețita lui Alex. Petrec concedii și sărbători împreună, ca niște sectanți nenorociți. Pe bune, vă dați seama ce dubioși sunt?!

Din nenorocirile făcute, cei doi și-au cumpărat un Merțan 500S și un Ferrari. Din plastic. Limuzinele sunt parcate la Alex, pe birou, să se vadă fala și șmecheria la boși. 

L-am vizitat joi pe Alex, ocazie cu care l-am rugat să dea câteva ponturi pentru cei care încă nu știu cum să recunoască diferențele dintre un aliment de căcat și unul bun. În rezumat, lucrurile stau cam așa:

1. - Fugi când vezi mezeluri de un roșu aprins. Cu cât sunt mai roșii, cu atât sunt mai pline de chestii suspecte.
2. - Fugi când vezi bucăți de brânză de forme regulate și identice. Sunt șanse mai mari să vină dintr-o fabrică unde în brână se pune și altceva decât sare, cheag, lapte.
3. - Fugi de mușchiul gros, neted și deschis la culoare. Dacă nu i se văd fibrele, e plin cu apă.
4. - Fugi de termenul de valabilitate mare. Cu cât e mai mare, cu atât mănânci un aliment mai prost.
5. - Fugi când vezi telemea de oaie proaspătă iarna, când oaia mănâncă fân, nu iarbă, iar puținul lapte îl dă mielului pe care tocmai l-a fătat.
6. - Fugi când vezi brânză de bivoliță mai ieftină decât cea de oaie sau de vacă. O bivoliță dă un litru-doi de lapte pe zi, un kilogram de brânză de-asta ar trebui să coste enorm, spre o sută de lei kilogramul.
7. - Cere eticheta. Cere mereu eticheta. Și când cumperi marfă vrac, magazinul e obligat să-ți prezinte eticheta acelui lot de cârnați, mușchi, brânzeturi, etc. Dacă nu-ți arată eticheta ai toate motivele să crezi că sunt niște alimente de căcat. Cere eticheta mai ales la supermarket.

Revenind la Tradițional Sibian...

...magazinele lor din Ploiești sunt ușor de găsit. Cel din Piața Nord e în modulul din stânga, latura stângă. Cel din Piața Vest e amplasat peste drum de zona de flori, tot pe latura stângă a pieței. Cel din Halele Centrale e în zona din dreapta a Sălii Mari, spre capătul dinspre platou. Deocamdată, oamenii nu fac livrări online, nici nu iau comenzi telefonic, dar o să se întâmple și asta, cât de curând. Mai scăpăm noi de rahaturile cu E-uri din magazine, dar de tehnologie nu scapă nimeni, așa cum nici ei n-au scăpat de Facebook.

Am fost atât de fericit, azi, când am ajuns acasă cu bunătățile, încât le-am filmat și le-am pus pe Youtube, cu precizarea că n-am dat pe tot ce se vede în imagini (trei feluri de brânzeturi, trei feluri de preparate din carne, plus pâine, roșii, ceapă verde și ridichi) mai mult de 150 de lei. Cred că o să-mi ajungă trei-patru zile. Parcă nu mai e așa scump să mănânci fără E-uri, nu? Revenind la video: vă rog să dați măcar la minutul 2.20, să vedeți o madă'facă' de smântână ca în copilărie.

Închei cu speranța că acest text va duce nu numai la creșterea populației de grași, cu mine în frunte, ci și la convingerea mai multor oameni să cumpere de la producători și din piețe, nu din supermarketuri, adică la cei de care se teme tot retailul modern românesc. De ce credeți că România, țara unde cei mari pot fura liniștiți, iar cei mici sunt hărțuiți, în lockdown s-au închis piețele, nu supermarketurile? 

De ce trebuie să știi să faci fotografii bune cu telefonul? Pentru că trăim în Epoca Fotografiei, iar competența în fotografia cu telefonul este o necesitate la fel ca abilitatea de a comunica în limba engleză. Nu te mai angajează nimeni dacă nu-ți vede pozele de pe facebook. Nimeni nu mai cumpără un produs de la tine până nu-l vede, întâi, pe net. Tipa sau tipul care te plac n-o să te bage în seama niciodată dacă nu le place cum te văd pe net. Așa că, dacă nu știi să faci fotografii e timpul să înveți. Ai cu ce, telefonul din buzunarul tău este foarte-foarte bun la capitolul asta. Chiar, ai observat că toate spoturile publicitare la iPhone, Samsung, Huawei, LG, etc vorbesc despre camera foto? Nu despre cât de bine îl auzi pe celălalt într-o convorbire, nu neapărat despre cât de bine merge netul, ci despre "imagini strălucitoare", "rezoluție", "senzor", "lentilă", "recunoaștere facială". 

Cum am ajuns să predau fotografia cu telefonul? Întâi mi-am predat mie, de nevoie. Eram jurnalist și nu aveam cum, tot timpul, să scot Nikonul și să fac o fotografie profesională. În timp am văzut că cititorii mei nu se vaitau de calitatea pozei, dacă ea spunea povestea. Timpul trecea, eu mă perfecționam, telefoanele aveau camere tot mai bune, contul de instagram a ajuns la 5.000 de followeri și am început să devin cunoscut pentru fotografiile mele făcute cu telefonul.

Cu una am câștigat un concurs....

... alta a ajuns virală...

din cauza alteia am fost acuzat că mint, pentru că "nu ai cum face, cu telefonul, o fotografie că asta"... 

... iar la un moment dat, Facebook m-a anuntat că fotografiile mele au strans un milion de like-uri.

Așa că nu mi s-a mai părut aiurea să-mi învăț amicii, prietenii, oamenii din redacția pe care o conduceam, cum să facă pozele tot mai bine. O tipă mișto mi-a zis, o dată, ceva de genul "mie mi-e lene să exersez acum, scrie și tu un set de sfaturi să le citesc". Le-am scris, apoi am tot completat materialul ăla făcând ceea ce a fost primul suport de curs. Cererea de sfaturi, însă, continua. Satul să-mi pierd timpul cu fiecare amic în parte, le-am cerut să se adune o dată, toți. Au venit și niște oameni pe care nu-i cunoșteam, iar workshop-ul a fost o nebunie. Apoi l-am organizat pe al doilea, pe al treilea, cu pozele făcute de participanți am ilustrat ebook-ul Manual de Fotografie cu Telefonul (caruia ii pregatesc, zilele astea, varianta de print). 

Din considerente de timp/logistică, nu fac un workshop de fotografie cu telefonul cu mai puțin de 15 persoane. Iar când îl fac durează două/patru ore, în funcție de viteza de acceptare/exersare a temelor discutate. Dacă veniți cu cu bateria peste la telefon peste 50% pot să vă învăț:

• cum să faci un selfie ok
• cum să faci fotografii bune copiiilor
• fotografia de vânzări online 
• fotografia de eveniment
• fotografia de peisaj
• fotografia artistică
• fotografia urbană

Cine poate/merită/trebuie să vină la un astfel de workshop: până acum, am lucrat cu oameni care vând pe net diverse lucruri, oameni care întrețin pagini de facebook ale unor branduri, oameni din turism, imobiliare, vânzări auto plus o droaie de mame și de tati care vor amintiri clare cu progeniturile. Așa că pot să fac următoarele recomandări:

• Vino la workshop dacă vinzi, pe okazii sau olx, bunuri ca mășini, case, diverse utilaje, bijuterii, timbre, bancnote, monezi, ceasuri, unde detaliile sunt importante.
• Vino dacă promovezi, pe facebook sau instagram, bunurile sau serviciile unei companii. Trebuie să fii mereu fresh, remember?
• Vino dacă te ocupi de imaginea, în social media, a unui/unei restaurant, cafenea, pub, hotel, motel, pensiune. O să merite.
• Vino dacă ai un blog sau lucrezi ca jurnalist. Așteptările sunt tot mai mari în domeniul asta, nu poți să difuzezi orice vomă de imagine.
• Vino dacă vrei să ai poze nemișcate cu copilul tău, dacă vrei să-ți iasă măcar 10 poze în vacanță, sau dacă ți se pare că oricum te-ai fotografia nu arăți cool

Da, scriu din nou de Alina de la 5togo. Nu pentru ca arunca cu euroii in mine, ca nu e fata lui Salam. Nici pentru ca-s gay si am facut un barter, sa-mi faca unghiile de la picioare doi ani de-acum incolo. Doar asa, for fun, ca m-am distrat de minune vineri, la Paint Atelier. Adica m-am enervat ingrozitor, dar mi-au iesit cadre misto.

Paint Atelier este salonul de (cosmetica? beauty? unghii? muci? .... and shit) al Alinei Anghel, tipa care detine cafeneaua 5togo Ploiesti. Este cumva peste drum de London,  pe B.P. Hasdeu, spre sud, in aceeasi curte cu un afterschool, intr-o casa de-aia veche si misto, cu camere inalte si o curte plina de verdeata.  Intri in curte, pe poarta fara nici o firma (Alina, e musai sa pui ceva) urci niste trepte pline de flori si ajungi in spatiul format din doua camere, facute "la alb" de Catalin, un amic de-al Alinei, si decorate cu bani putini si creativitate multa. Am fost vineri, sa fac niste fotografii. A fost prima oara cand am asistat la niste proceduri cosmetice, iar experienta a fost... cum sa zic... tulburatoare.

Adica am ras eu, am incercat niste glume, dar n-ai cu cine. Cand e vorba de unghii si de gene, fetele se poarta de parca este ceva extrem de important. Si asta nu pricep: nu m-a cucerit nici o tipa cu genele ei. Nu mi s-a intamplat sa stau asa, beat, relaxat, cu cotul in scrumiera, fermecator adica, tipa sa aiba niste craci interminabili, care incep pe scaunul ei si se termina cu pantoful cu care-mi mangaie pula pe sub masa, printre sticlele de vin i se vede decolteul perfect, dar eu sa nu vad si nu simt nimic, pentru ca sunt fascinat de genele ei. Nici n-am intors capul niciodata pe strada, dupa vreo tipa, zicandu-mi: "sa-mi bag pula, ce unghii perfecte are aia, ce mi-ar placea sa i le fut un pic!". Din perspectiva mea, ce-a facut Alina la Paint Atelier e un salon despre nimic, pentru nimic. Pe de alta parte, e clar ca sunt bolnav psihic, sau am probleme de estetica. Ca daca erau toti barbatii ca mine, nu exista nici un salon, si uite, doar in Ploiesti sunt vreo suta. Si aici intru in alta dilema? De ce dracu' a intrat Alina pe o piata atat de agitata, cu o concurenta atat de mare?

"Cand am terminat-o cu ingineria, ma gandeam fie la o cafenea, fie la un salon. Chestia asta, cu gene si sprancene, a fost hobby-ul meu. Am si lucrat, in cateva locuri, ca sa mai castig un ban, am facut si niste cursuri, destul de scumpe dealtfel, dar n-am avut bani si timp sa pornesc ambele afaceri in acelasi timp. Si acum, dupa un an de 5togo, dupa ce am pus lucrurile la punct la cafenea, am zis sa fac eu salonul de beauty in care mi-ar fi placut sa ma duc. Nu un apartament de bloc convertit in salon, cu atmosfera de salon, cu scaune speciale, ci un loc intim, dragut, cu fotolii comode, cu lumina misto, unde sa vina fetele sa petrecem timp impreuna la o cafea si la o barfa mica, sa ne simtim bine ca acasa la una din noi. Si cand am gasit spatiul asta..."

Eu n-am fost in multe saloane de beauty, nu stiu sa fac diferenta. Dar trebuie sa recunosc si eu ca Paint Atelier arata mai mult ca un living de pizda misto decat ca interioarele pe care le vad prin reclamele altor saloane.

Daca m-ai pune pe mine sa-mi fac unghiile, ar dura un minut. Ei bine, procedura din imagini a durat vreo ora. Noroc ca ma pricep, m-am prins imediat ce se intampla... E fix ca la o tinichigerie-auto: degresat, sablat, indreptat, dat stratul suport, apoi stratul final. Tinichigiul si soferul au discutat toate detaliile, de la sursa vopselei, la nuanta, model de aplicare, au studiat suprafetele vopsite in cautarea defectelor, au retusat ce era de retusat, timp in care eu simteam ca se scurge viata din mine, inutil. Sa mor daca pricep de ce se face tot efortul asta, clienta parea misto, probabil ca orice tip ar iesi cu ea in oras ani de zile fara sa se uite cum are unghiile...

In partea cealalta, Alina pune gene altei tipe. Asta desi tipa de pe pat venise cu niste gene de-acasa, nu era cheala la ochi. N-am intrebat ce facea exact acolo, daca intai i le-a scos pe alea naturale si i-a pus altele mai lungi, sau daca a bagat gene false in genele naturale ale tipei, cum se baga implanturile de silicon in sani. Am aflat insa ca nu toti oamenii au genele la fel, la unii-s drepte, la altii ondulate. Asta a fost interesat, recunosc. Prima oara cand o sa dau de o tipa misto cu genele crete o sa am un pretext de conversatie. Gen "nu cred ca-s asa de la natura, ia sa vedem pe unde ai ascuns tu bigudiurile alea mici si misto cu care le-ai facut...". Alina face si microblading, adica ceva pentru tipele care n-au sprancene. Apropo: nu vreau sa stiu cum ajunge o tipa, in mod voluntar, sa ramana fara sprancene.

Altfel, salonul arata misto, o zic toti/toate cei/cele care-i trec pragul. Nu pot sa-l laud excesiv, pentru ca o parte din lucrurile de-acolo vin din magazia mea, iar la serviciile oferite (manichiura, pedichiura, gene fir cu fir si microblading) nu ma pricep.

Paint Atelier e in Ploiesti, pe Hasdeu 18. Programarile se fac la 0752016888. Poze cu salonul gasiti pe facebook. 

Nu e greu deloc sa faci fotografii bune cu telefonul. V-o spun eu, fost jurnalist de presa online, mereu nevoit sa fac asa ceva, pentru a livra cititorilor nu doar stirea in timp real, ci si continut media. Acum v-o pot spune si vreo 200 de persoane, care au participat pana acum la cele 11 workshop-uri de fotografie cu telefonul pe care le-am sustinut in perioada 2015-2017 la Campina, Ploiești, Bucuresti, Bistrita, Targoviste, sub deviza "în maxim patru ore vei vedea diferența" împrumutată din marketingul dietelor de slăbit. ebook-ul scris pe aceasta tema conține doar fotografii făcute de cursanti, dupa workshop-uri. Am și niște testimoniale de la ei (dracu' știe pe unde prin laptop), care atestă că au învățat să facă fotografii foarte bune cu telefoane mobile de tot felul. Și că s-au pișat pe ei de râs, la intalnirile noastre.

• așa că dacă ai o cârciumă cool, o sală de fitness, un club, un spa, un hotel și crezi că un astfel de eveniment ți se potrivește, scrie-mi la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.. Nu facem deranj. 
• scrie-mi și dacă deții/conduci o firmă și vrei să le oferi angajaților câteva ore de educație vizuală și râsete cretine. Să nu fie maneliști, că ne luăm la bătaie, și să nu fie mai mult de 30, că nu ne mai înțelegem om cu om. 
• dă-mi un semn și dacă vrei sa participi la un astfel de workshop, precizând și orașul în care ai vrea să se țină. Dacă am mai mult de 10 cereri dintr-un oraș, vin să ne distrăm împreună cu telefoanele. 

Cum o sa fie: Grupe de minim 10 persoane si maxim 20 de persoane, oriunde aveti chef sa ne vedem in tara asta frumoasa. Un workshop o sa dureze intre doua si patru ore, in functie de ce chef aveti de fotografii si de cat de tare o s-o luam razna cu mistourile. Mancatul, bautul si fumatul vor fi permise in timpul lectiilor, respectand, desigur, regulile gazdei. Daca veniti cu telefoanele la voi, si cu bateria peste 50%, sunt sanse nu doar sa radem, ci si sa va invat cate ceva:

• cum sa-ti faci un selfie ok
• cum sa faci fotografii bune de vacanta
• fotografia in lumina slaba
• fotografia de produs
• fotografia de eveniment (de la serbare la nunta)
• daca gestionezi conturi de brand in social media, cateva smecherii care o sa-ti aduca vizibilitate si engagement mai bune

Lista de "lectii" este, evident, mult mai lunga. Cel mai important lucru pe care tin mortis sa vi-l spun este ca poti face fotografii bune si cu un telefon oarecare, nu doar fotografii de cacat cu un telefon bun. 

Inscrierile se fac pe email, la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., cu rugamintea sa lasati si un numar de mobil, ca sa comunicam usor.

Urmatoarele workshop-uri de fotografie cu telefonul vor avea loc pe 16 si 17 martie la Bistrita.

• Vineri, 16 martie, ora 17.00, o sa am un workshop de fotografie cu telefonul la Hotel Metropolis.
• Sambata, ora 13.00, tin un alt workshop de fotografie cu telefonul undeva in afara orasului, la pensiunea Roser, din zona Cobilita.
• Duminica, dupa pranz (revin cu info cand stiu exact unde si cand) o sa am un Q&A cu cititoarele din Bistrita.

Daca vrei detalii despre ore, locuri, preturi - scrie-mi la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Peste 15.000 de oameni au citit povestea paharului de Pepsi care costă 14 lei. O parte dintre ei au fost de acord cu mine că unii exagerează cu prețurile la unele produse. N-au fost însă puțini nici cei care mi-au explicat că faza cu prețul de porc la un nenorocit de suc e "o strategie de vânzări", să nu se umple, vezi Doamne, cârciuma aia cu homeleși care put și se încălzesc pe doi lei. Cel mai haios comentariu: "nu pot să cred că dumneata, un antreprenor, ai putut să dai share la această postare!", l-a certat un patronache pe alt patronache. Voia să spună că dacă nu pui un adaos uriaș, n-ai cum să supraviețuiești, iar eu, consumatorul nemulțumit de preț, sunt un dușman al mediului de afaceri! Omul uită însă un aspect: e plin Bucureștiul de locuri mișto în care pizza costă 20 de lei, nu 44, și sucul 5-6, nu 14 lei. Și nu doar Bucureștiul: România este țara unde poți să mănânci bine, cu bani puțini, în localuri care arată grozav.

Și la Ploiești sunt o droaie de restaurante de-astea, iar cel mai popular este lanțul DaVinci, format din trei localuri. Mă rog, dacă îl compar cu La Plăcinte sau cu McDonald's, DaVinci e lănțic, nu lanț. Dar e un business local serios, cu o sută de angajați, adică mai mult decât au și McDonald's, și LaPlăcinte, la un loc, în oraș. Mai e deținut și de o femeie... Tipa din dreapta. Iulia Coadă. 

A debutat în HoReCa la fel ca mulți alții: luând o țeapă. "Visam de mult la un local al meu și, la un târg, m-a fraierit un italian care vindea, chipurile, o franciză de restaurant. Am făcut tot ce mi-a zis, vindeam mobilier Neoset pe vremea aia și am golit de mobilă spațiul, așteptând să vină italianul cu dotările. N-a venit. Când m-am prins că e țeapă, era prea târziu să dau înapoi. Am luat un credit de la bancă și, împreună cu vărul meu, am făcut un restaurant cum ne-am priceput. De fapt, nu ne-am pricepuț, țin minte că de banii luați de la bancă am putut cumpăra puține lucruri, unele foarte proaste, printre care și un aragaz pe care nu reușeai să fierbi nimic. Ajunsesem să fierbem lasagna la ibric! Noroc că am cunoscut, prin cineva, un portughez, de la care am învățat pe bune cum se face și cum se conduce un restaurant. Omul ăsta venea la muncă la costum, dar ori de câte ori era nevoie, dădea sacoul jos și făcea orice. M-am luat după el, după sfaturile lui, și mi-a mers bine. Eu fac meniul știu să-l gătesc pe tot, iar când sunt multe comenzi muncesc cot la cot cu toată echipa. Chestia asta, de exemplu personal, contează, mai ales când ai o sută de angajați". 

"Localul meu preferat? Ăsta, din cartierul Albert, DaVinci-3 este facut de mine, are amprentele mele pe el de la prima cărămidă până la ultimul obiect decorativ. Cel mai drag îmi este însă DaVinci-1, cel de la Caraiman, care este puiul meu și sufletul poveștii DaVinci, și la care nu aș renunța niciodată! Cel mic ne-a facut mari. El și un Tico, prima mea mașină, cu care mergeam după marfă dimineața și cu care livram pizza până seara târziu. Țin minte că erau șocați oamenii, pe vremea aia, când vedeau că la livrări e o femeie...".

"Au fost și momente în care m-am gândit să vând afacerea, mai ales de cand o am pe Sofia Maria...

... ca să mă liniștesc. Poate că uneori, când vrei să-ți tragi sufletul, trebuie să vinzi afacerea și să arunci o privire în urma ta. Dar n-am cum, deocamdată. E ca și când ai crește un copil pâna la vârsta de 11 ani și apoi îi dai drumul în lume, de unul singur, ori nu pot suporta acest gând. Dar, știi cum e, niciodată să nu spui niciodată.. Deocamdată, mi-ar plăcea să ofer consultanță pentru deschiderea unui restaurant, deși probabil că n-aș face-o în Ploiești, nu vreau să-i spun secretele mele unui tip care poate deschide un restaurant chiar peste drum. Sau să fac o franciză din brandul DaVinci..."

[deschid paranteza] Eu și Iulia nu bem aceleași vinuri și nu avem același anturaj. Pe vremea când ea creștea businessul ăsta, eu scriam la ziar, iar patronii de cârciumi se tem de jurnaliști. Adăugați zvonistica specifică orașelor de provincie, reputația mea care a oscilat între un șpăgar nenorocit și un nenorocit care, râzând, te face de comandă, inevitabilele apariții în presă ale restaurantelor DaVinci (știrile cu restaurantele cunoscute sunt mai citite, iar dacă vrei să prinzi un politician cu vreo pizdă de gât, fix în astea trebuie să te duci) și o să înțelegeți cum de nu ne-am împrietenit noi doi, deși ne știm de mult. În secret, că n-aveam de ce să-i zic așa ceva, am fost tot timpul impresionat că a reușit să mențină afacerea asta atâta amar de vreme. Sincer, nu știu câte alte restaurante din România au o vechime de 11 ani. [inchid paranteza]

După ce am povestit un pic cu ea, m-am dat mai hacana, să mănânc. Să văd cum pizda mă-sii reușește femeia asta să umple zilnic trei cârciumi cu oameni care revin, și revin, și revin... 

DaVinci-3 nu e locul meu preferat de luat masa ziua, eu mișun mai mult prin centrul orașului, dar am o droaie de amici și cunoștințe care vin frecvent aici. De la ei știu că e cel mai plin dintre restaurantele din zona aia a Ploieștiului, aproape indiferent de ora sau ziua la care te duci. Marți, la prânz, când am ajuns acolo, mai erau doar patru mese libere. M-am așezat la cea mică, din colț, și am comandat, exact ca la scumpetea aia de cârciumă din București, pizza, cola și cafea. Și să vezi chestie...

La DaVinci, pizza nu costă decât jumătate din prețul pe care l-am plătit la București. Sigur, asta știți deja, nu e singurul loc din Ro unde se întâmplă asta și mă îndoiesc că 90% din cititorii mei plătesc mai mult de 20-25 de lei pe o pizza. Din meniu am aflat că Iulia reușește să ducă prețul și mai jos de atât:

Pizza la zece lei e o ofertă care e valabilă doar marțea și joia. Mă îndoiesc că o vinde în pierdere la fel de tare cum mă îndoiesc că are vreo marjă de profit semnificativă la oferta asta. E ceva gen tanda pe manda mai mult ca sigur, și există probabil pentru că marțea și joia sunt zile cu încasări mai mici. Așa modestă cum e ca profit, oferta îi menține însă, cu succes, cota de piață (DaVinci vinde zilnic, la domiciliu, între două și trei sute de pizza, plus alte feluri de mâncare, cu tot cu oamenii care vin în restaurantele ei, Iulia are zeci de mii de clienți lunar). N-am comandat pizza DaVinci, ci Inverno, din două motive. Primul: Iulia spune că Inverno a fost prima pizza din ofertă, când a deschis primul restaurant, acum 11 ani. Al doilea motiv: pe cât de tare urăsc ciupercile în pat, în mâncare le vânez ca un psihopat. Și Inverno e doldora de ciuperci. Uitați-vă și la sosul de roșii, vă rog...

Pepsi n-aveau, așa că am luat Coca-cola. Cafeaua - un Bristot - s-a dovedit a fi, la fel ca la Bucu, rezonabilă. Când am terminat de mâncat, curios la maxim, am cerut nota. Omul care se ocupa de mine avea însă o întrebare: "Nu vreți și tortul casei? Acum l-am scos...". Ce credeți, am vrut?

N-am putut să termin felioiul ăla de tort, așa că mi-am luat cafeaua și-am ieșit la fumat. Relaxat, doar în pulover, că la DaVinci au lămpi cu infraroșii la locul de fumat. Pula mea, puteam să și mănânc acolo...

M-am întors să achit și, șmaf!, două șocuri. Primul șoc: nota de plată. 21 de lei pizza. 5 lei cola. 5 lei cafeaua. La cârciuma aia din București am plătit de trei ori mai mult pe fix aceleași chestii, fără să fi fost mai bune. Deci se poate....

Al doilea șoc: n-aveam bani la mine!!! 

Da, atât sunt de prost. După ce m-am ciondănit cu Răzvan, tipul care m-a servit, care nu voia să-mi ia banii văzând că am stat de vorbă cu șefa, și am insistat să primesc nota de plată, eram în situația Monicăi Columbeanu, atunci când și-a pus poșeta proaspăt cumpărată pe cap, crezând că-i pălărie... Și asta pentru că plecasem de-acasă ca o floricică imbecilă, fără geacă, iar banii erau în ea. Am tulit-o acasă, am luat banii și m-am întors. Când să plec, am remarcat scările și le-am făcut o poză. Știți de ce? Pentru că o scară spune povestea locului unde te afli. De aproape zece ani am "biroul" în rucsac, iar rucsacul e mereu acolo unde sunt eu. Altfel spus, n-am avut un sediu niciodată, am întâlnirile doar prin localuri și merg zilnic în două-trei (marți am mers în cinci), le știu pe toate ca pe buzunarul meu. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că în cârciumile de căcat scările nu sunt uzate. 

Pentru că-mi plac scările de la DaVinci, uzate de zeci de mii de oameni, pe 1 Decembrie, de Ziua României, primii zece clienți care comandă ceva pentru acasă de la Iulia vor primi, o dată cu mâncarea, și cartea Tipul din filme nu există cu autograf. Am mai scris-o, o repet și acum: patriotismul nu este doar despre țară, ci și despre orașul tău, despre brandurile lui, despre oamenii care le-au făcut, despre joburile create aici, și, în final, despre banii pe care, dacă ni-i vom cheltui între noi, ăștia, din același oraș, vor genera bine pentru toți. În fiecare oraș din România există un business care crește local și generează prosperitate locală. Trebuie doar să-l găsești. 

Iulia e aici, iar DaVinci e aici. Have fun.

Pai, in primul rand, pentru ca nu m-am inselat asupra conceptului. A trecut un an de la deschiderea 5 to go Ploiesti si inca ma duc la cafenea, aproape in fiecare dimineata, ca Fat-Frumos la izvorul cu apa vie. Sa-mi organizez ziua. Adica sa iau o cafea, sa aprind o tigara uitandu-ma cum& trec oamenii pe strada si sa ma gandesc unde trebuie sa ma duc si de ce.

Nu m-am inselat nici asupra Alinei. Micuta a bagat ca MIG-ul, in fiecare dimineata, pana cand i s-a schimbat viata si a fost obligata sa angajeze un om. Obligata de Adam, fiul ei. Da, stiu ca pare ireal, dar intr-un singur an, la doar cateva luni de cand se cunosteau, Alina si Cosmin s-au casatorit si au facut un copil. Poate ca nu e mare lucru, dar mie, un tip incapabil sa consolideze o relatie, asa ceva mi se pare senzational de misto.

Momentul in care mi-am dat seama anul trecut ca am de-a face cu un om misto a fost ala cand am descoperit ca Alina facuse una dintre cele mai grele meserii din lume: "Toată ziua în combinezon, cu bocanci în picioare, murdară de noroi până la ochi... Am prins la sonda și minus 30 de grade. Aș fi rămas toată viața inginer de foraj, dar productiile mari de țiței au facut compania sa ne concedieze. Ce era să fac? Domeniul petrolier va rămâne așa ani buni de acum înainte. Am zis să caut altceva, să nu mai depind de alții. L-am cunoscut pe Radu (proprietarul francizei 5ToGo), am discutat, am făcut creditul, am semnat contractul, am plătit franciza... Doamne Ajută!". Tin minte ca discutam chiar in cafenea, plina de moloz, cu muncitorii care faceau amenajarea. Iar pozele astea n-au fost vazute de nimeni, pana azi.

De cand are cafeneaua, Alina nu mai miroase a petrol, nu mai e murdara din cap pana in picioare, dar n-a avut un an usor. Au fost si perioade cand incasarile cafenelei au fost mai mici decat rata la banca si cheltuielile de functionare, sau saptamani cand cafenelele din vecinatate i-au sutit clientii cu promotii bune. Alina a rezistat insa cu brio si a ramas aceeasi tipa cool, mereu cu zambetul pe buze, mereu optimista, cu businessul facut corect: n-a schimbat cafeaua, n-a micsorat prajiturile, n-a scumpit apa. Si sa vezi chestie: incetul cu incetul, businessul a rasplatit-o cu venituri suficiente cat sa asigure decent traiul familiei si sa finanteze inca un start-up de afaceri, in alt domeniu, despre care Alina o sa vorbeasca in curand. Cum s-o refuzi, asadar, cand te roaga sa-i colorezi un pic aniversarea de un an de cafenea?

Astea-s pozele de miercuri, 8 martie, cand am facut cafea pentru clientii 5 to go. A fost fun. 

M-am mutat cu cafeaua de dimineata la Alina, acum un an, din motive deloc legate de cafea, pe care le-am mai enuntat: prefer să plătesc o cafea cuiva din orașul meu, care muncește pentru el, decât unei corporații conduse de la mama dracului. Asa cred eu: ca daca am fi mai multi care ne cheltuim banii intre noi, orasul, cu toti oamenii din el, ar duce-o mai bine si ar fi un loc mai misto.

\

Acum, la un an distanta, constat ca vin aici in fiecare zi pentru ca imi place la nebunie. Imi place cafeaua, imi plac discutiile despre muzica si fotografie cu Claudiu, imi place ca vad des aceleasi figuri, imi place la nebunie sa-i vad pe Alina si Cosmin evoluand de la iubiti frenetici la cuplu linistit si de la cuplu linistit la parinti misto, imi plac sandwich-urile atat de mult incat imi iau mereu cate doua, imi place latte-ul pe care-l iau cand am baut deja prea multa cafea, imi place ca de pe al doilea scaun de afara vad cu zoom-ul, printre copaci pana in statia de autobuz de la Posta, imi place ca aici vin la pranz copii d-aia buni care nu fumeaza si nu urla obscenitati, imi place cum zambeste tipa de la magazinul de haine de langa cafenea, imi place ca Alina are mereu incarcatorul de telefon la ea,  imi place mosul care vine sa-i dau zilnic doi lei si-o tigara, imi plac gunoierii care ma saluta cu "salut, boss, daca mai gasesc carti vechi ti le aduc, da?". Imi place pana si tipa aia din Spania, care mi-a cerut o tigara, mi-a zis guapo si mi-a zambit cu toate cele treisuteoptzecidemiidekile pe care le are.

Si-mi mai place ceva. Pentru ca textul de acum un an, de pe acest blog, dedicat 5 top go, a facut 200.000 de afisari si a fost declansatorul unui interes care a facut din Alina o vedeta nationala iar din 5 to go una dintre cele mai mediatizate francize romanesti, asta mica are senzatia ca-mi e datoare. Habar n-are ca ii sunt dator in egala masura. Am avut, la 5 to go, mai multe intalniri de business decat crede ea, multe de bun augur. Am cunoscut si cateva tipe misto aici, care mi-au umplut la fel de misto niste timp. De-aia am facut pe barista aici: 5 to go este un loc care mi-a purtat noroc tot atat de mult pe cat acest blog i-a purtat noroc Alinei. Eu si Alina aniversam impreuna un an de cafenea, pentru ca ne suntem datori reciproc pana la anulare.

Si tot de-aia fac cinste azi. Anul trecut, la deschiderea 5ToGo Ploiești, am facut cinste cu 27 de cafele primilor 27 de clienti ai cafenelei, pentru ca Alina avea 27 de ani. Azi dau 28. Asa ca daca vrei o cafea moca azi, du-te in centru, zona tarabelor cu carti, cauta cafeneaua si si spune parola "La Multi Ani!".

Mai mare decât cel de la Afi Palace Ploiești. Mai mare și decât cel de la Ploiești Shopping City. Are aproape două mii de metri pătrați, adică adio înghesuială inclusiv de Paște și de Crăciun. Șiiiii, cel mai important lucru despre noul H&M Ploiești: e în centru! Adică nu mai trebuie să mă urc în mașină și să conduc douăj'de minute, adio semafoare cretine și nervi, adio căutat loc de parcare ca oligofrenul. E cole'șa, în buricul târgului, la Winmarkt (corpul fostelor Galerii Comerciale), și are trei intrări, din care una exterioară.

Bineînțeles că a fost coadă la ușă. Pana mea, e în centrul orașului, a fost suficient să se dea drumul la muzică.. Nu cu bătaie, urlete și îmbrânceli, ca la tigăi, că publicul H&M e ceva mai ok...

Avantajul unui magazin mare: tot puhoiul ăla de oameni a intrat fără probleme.

M-aș fi dus și neinvitat la inaugurarea de azi, pentru că H&M e cea mai populară etichetă din șifonierul meu. Am jeanși, tricouri, boxeri, cămăși, o geacă, pulovere, cred că și o pereche de pantofi. H&M este magazinul în care ajung cel mai des. Am dat sos pe cămașă, la masa de prânz, și mai am întâlniri după? Fug la H&M. Am rupt tricoul într-un gard pe care m-am cățărat să fac o poză? Fug la H&M. Am cărat niște mobile vechi, sunt murdar ca porcul și mă sună clientul să ne vedem urgent? Mă duc și mă schimb cu totul în H&M, pentru că prețurile sunt extrem de convenabile, dar și pentru că hainele lor n-au fără culori stridente, n-au brandul la vedere, n-au croieli fistichii. Și cum eu am mai toate întâlnirile prin centrul orașului, ghiciți la care H&M o să mă duc cel mai des. 

Iar servirea din magazinele H&M e mereu o plăcere. Nici măcar o dată n-am fost lăsat între rafturi fără un răspuns și niciodată n-am fost întâmpinat de vreo casieră botoasă, fără chef. Ăștia de H&M zâmbesc de bună voie.

M-aș mai fi dus la inaugurarea de azi dintr-un motiv. E o plăcere vinovată, recunosc. Frate, mie chiar îmi place cum deschid ăștia magazinele! Cu echipa care dansează la ușă, cu muzică tare... N-ai cum să rămâi inert emoțional la așa ceva, pe bune. Azi a fost a patra inaugurare H&M la care a ajung și a doua la care m-am dus cu Nikonul.

Brieful de presă sună așa: H&M a deschis pe 24 noiembrie un magazin în Winmarkt Ploieşti, al treilea din oraș, al șaselea dintr-un centru Winmarkt și al 51-lea din România. Magazinul are aproximativ 2.000 mp, pe două etaje. Joi, 24 noiembrie, primii 50 de clienți au primit carduri de cumpăraturi de 50 de lei și s-au facut reduceri de 20% la cumpărăturile de peste 100 de lei. Între 25 și 27 noiembrie, H&M deruleaza campania Black Friday: 20% reducere pentru toate produsele la preţ întreg. Linkuri: www.winmarkt.ro / www.hm.com/ro / www.facebook.com/winmarkt.ploiesti 

Ca de obicei, mi-am cumpărat ceva ce în altă parte m-ar fi costat de 3-5 ori mai mult: mănuși foto. Nu poți să simți, cum trebuie, butoanele unui dslr, cu mănușile obișnuite, iar astea decupate și cu protecție atașată costă cam o sută de lei pe site-urile dedicate fotografiei. Știți cât m-au costat astea de la H&M? Douăzeci de lei. Le-am testat deja, sunt comode și nu se vor lăbărța prea curând. A durat fix cinci minute să le cumpăr și mă simt foarte bine că n-a mai trebuit să mă duc la vreun mall de la marginea orașului pentru asta. 

Am pus A I C I  pozele făcute azi, la H&M Winmarkt Ploiești. Have fun, dacă te găsești în ele. 

Este 1 noiembrie, aproximativ ora 14.00 și sunt singurul care aplaudă, din toată lumea de la coada făcută la Serviciul Înmatriculări Prahova . Cum ies un nene sau vreo tipă de prin birouri, aplaud și strig "Bravo! Bravooo!". Lumea râde în jurul meu, ceea ce e bine, acum o jumătate de oră se uitau ciudat, ca la un nebun. O fac pentru mine, dar și pentru copilul din poza de mai sus. Sau nu te-ai prins că mogâldeața aia e un copil? E aici de ore bune, cu maică-sa sau bunică-sa, care, probabil, n-a avut cu cine să-l lase acasă. 

......................

Totul a început acum două săptămâni. La ora 4 dimineața, pe un frig crâncen, mă prezentam la Serviciul Înmatriculări. Sunt al șaselea de la coada de depus acte pentru numere. Mai sunt încă cinci, care vor numere roșii. Facem liste, bem cafea de la automat, fumăm și bâțâim din picioare de frig. Băga-mi-aș pula în înmatriculările lor e refrenul nopții, iar dacă nesimțitul ăla de Tăriceanu care se bagă în față la astfel de cozi ar apărea aici, l-am omorî spontan, fără să ne vorbim înainte.

......................

La șase dimineața, calvarul e curmat. Un polițist matinal lasă ușa sediului IPJ deschisă, așa că năvălim înăuntru. O tulim pe scări, pe o beznă totală. Parcă suntem niște șobolani, încercând să urce pe puntea corăbiei care se scufundă...

......................

Ne așezăm la cozi. Da, un inteligent de proporțiile lui Stephen Hawkins a pus două ghișee într-un metru de geam. După ce se aglomerează, o să ne tot atingem, o să ne tot respirăm în ceafă, o să ne tușim în față. Perfect, nu? Remarc podeaua superbă de marmură, dar jegoasă la maxim, plină de gume de mestecat vechi. Probabil că femeia de serviciu e oarbă, sau are 5 ani, pentru altfel le-ar fi curățat de mult. Se iau ușor, cu un șpaclu și o cârpă muiată în diluant. 

......................

Cine e obosit își poate trage sufletul pe acest scaun impresionist, o veritabilă operă de artă. Am cumpărat și eu câteva, acum un an, cu vreo 50 de lei bucata, o să verific la mama dacă mai sunt, să le donez dracului poliției, că uite, n-are bani nici de o femeie de serviciu cu vedere bună, nici de scaune. Nu mă vait de picioare, dar a început să se umple de bătrâni și de femei cu copii....

......................

E ora șapte, iar coada e deja formată. Pe enșpe rânduri. Pute de mori, de la oameni care n-au făcut baie sau care trag bășini ca-n tabără.... Mai avem de răbdat, ghișeele se deschid la 8.30.

......................

S-au deschis. Mă uit cu jind la rafturile pline de numere, dracu știe când o să le am pe ale mele.

......................

Sunt al șaselea, dar la fiecare om se stă între 5 și 10 minute. Dacă prind un nene cu mai multe mașini de înmatricular, am căcat steagul, plec de aici la 12. Și ghici ce? Tipul din fața mea are opt mașini de înmatriculat. Mă duc să fumez, apoi revin. Cobor iar din clădire, în urma unui pont. Cică dacă n-ai hârtiile puse în ordine, ăștia de la înmatriculări se enervează, urlă la tine, ți le aruncă înapoi. Tipa care mi-a făcut actele mi-a zis că sunt în regulă așa, dar poți să știi? Mă duc la unul din birourile de copiat acte din zonă, dau cinci lei și un nene mi le așează în misterioasa ordine. Îmi mai face și câteva xeroxuri, că lipseau. Clar, omul își merită banii. 

Apropo: știți de câte hârtii e nevoie ca să înmatriculezi o mașină? De 26. Douăzecișișase!!!! Îmi vine rândul la ora 13.00, actele sunt toate și în ordinea corectă, mi se spune să revin pe 1 noiembrie. Adică peste două săptămâni!!!! La ultima mașină, în 2012, am obținut numerele într-o zi. La penultima, în 2007, în trei zile. Cum morții mă-sii a evoluat așa prost serviciul de înmatriculări!?

......................

Două săptămâni mai târziu. Azi, 1 noiembrie, ora 8.00. Ajung la poliție. Și ghici ce? La ghișeul de eliberări talon/numere programul începe la 10.30. Delicați băieții ăștia, le e rău dacă muncesc și ei, ca toată lumea, de la 8.00.... Iar coada este deja uriașă.

......................

Reușesc să întreb, la ghișeu, dacă actele mele sunt gata, ca să nu stau ca vita. Alții o fac, și devin extrem de nervoși după trei-patru ore de stat în picioare, când li se spune să revină mai târziu sau a doua zi. Intru ușor în panică când oameni cu dosare depuse pe 16 sau 17 octombrie, adică cu mult înaintea mea, sunt trimiși la plimbare. Primesc exact răspunsul de care mă temeam: "reveniți după ora 14.00".

Nu plec imediat, sun la Prefectura Prahova și la șefa serviciului Inmatriculări, încerc să explic că ar putea măcar să pună pe geamurile alea o listă cu dosarele finalizate, să nu mai stăm ca niște cretini la coadă, degeaba. Întreb și de ce mama dracului durează atât o nenorocită de înmatriculare, de ce stau ăștia la ghișeee câte zece minute cu un om, de ce tot pleacă de acolo, de ce vorbesc atât de urât... Dar nu ai cu cine vorbi. Prefectul e ocupat cu un exercițiu de alarmare, iar șefa serviciului, Râmneamțu, e nouă pe post. Numele ei îmi e cunoscut, a mai fost aici, dar nu se halea cu foștii șefi, acum a revenit pentru că s-a pensionat faimoasa Mărgica. Nu pricepe că sunt șanse mari ca angajații să o ducă de nas, că sunt șanse mari să avem de-a face cu multă indolență și nesimțire, sau poate că o doare-n cur și nu vrea să se certe cu echipa. "Sunteți aici? Veniți la mine în birou, să vorbim". Nu vin, doamnă, că-mi pierd locul la coadă, iar dacă faceți o schemă să tac și să ies cu actele făcute, mă omoară oamenii de la coadă, pe bună dreptate. Și eu m-aș omorî, la ce nervi am.

Plec, dar înainte mă duc să mă piș. Nu m-aș mai fi dus...

......................

Femeia aia de serviciu, oarba, încă lucrează la Poliția Prahova. Sau poate bea detergentul? Un lucru e sigur: WC-urile astea n-au văzut decât urină și apă. Jegul de pe ele e vechi și neatins. Aici o să vină și băiețelul ăla, chinuit, din hol....

......................

Ora 13.00. Mă sună cineva de la Înmatriculări. Cică din dosarul meu lipsește traducerea după factura mașinii, din Germania. Îi sugerez că a pierdut-o vreo colegă de-a lui, că altfel nu-mi primeau dosarul. Neagă vehement, de-mi vine să-l bag în pizda mă-sii, păi am văzut cu ochii mei, acum două săptămâni, cum erau scoși oamenii din rând pentru că nu avea una din cele 26 de hârtii. Dar n-am cu cine să mă cert, omul închide telefonul, iar eu mă duc iar la un birou de copiat acte, unde sunt liniștit: cei de la serviciul Înmatriculări pierd frecvent actele, iar oamenii le refac, că n-au încotro. Așa fac și eu. Noua traducere mă costă, din nou, 60 de lei. Achit, pentru că sunt atât de aproape....

......................

De fapt, sunt un bou naiv, tot mai departe. La ora 14.00 sunt de două ori mai mulți oameni decât erau. Se stă tot 6-8 minute și dacă ți-au făcut actele, și dacă nu, și dacă "s-au pierdut" acte. Oamenii ies înjurând, iar alții abandonează coada. Puținii care pleacă cu numerele de înmatriculare sunt obligați să suporte priviri lacome, până și mie îmi vine să-i iefuiesc de tablele alea, să le pun pe mașina mea și să fug în lume. Incerc să mă relaxez... cum s-o fac? Stai, că știu. Aplaud.  Toți, de la toate ghișeele, încep să se uite chiorâș. Se vede pe fața lor că-i enervează la culme aplauzele mele, dar n-au ce să facă. Nu dau cu huo, nu vorbesc urât. E perfect legal să aplauzi, chiar și atunci când asta înseamnă "futu-vă-n gură să vă fut de birocrați lenți". Și se pare că n-o fac degeaba. Relaxații de după ghișee au început să iasă mai rar, și să se miște mai repede. Încep să dau tuturor celor care înjură, pe lângă mine, mobilul prefectului, poate vrea omul un feedback direct de la sursă. Cineva îl sună și află de la prefect că fusese informat, după primele mele telefoane, că situația s-a rezolvat. Îi trimit prefectului un sms, cu poze de la coadă, care acum acoperă tot etajul și coboară pe scară. Și să vezi chestie: brusc, încep să se întâmple lucruri.

......................

La ghișee apar mai mulți oameni. Din doi relaxați și aroganți, care dispăreau cu zecile de minute, acum s-au făcut trei, care nu mai ies de-acolo. Lenea și scârba au dispărut din atitudine, cei trei dau din mâini ca albinuțele. Nu se mai țipă, acum se vorbește frumos. În 20 de minute dispar din coadă 20 de oameni! Încă douăzeci și-mi vine rândul, îmi iau numerele și plec, nu înainte de un ultim rând de aplauze. Cum pula mea le-a ieșit să facă 50 de dosare în nici o oră, după șase ore în care au făcut nici 50?!

Este ora 15.00, am terminat după doar 7 ore. Am început înmatricularea mașinii pe 27 septembrie, cu programarea la RAR pentru identificare, care a durat două săptâmâni. ANAF-ului i-au trebuit cinci zile să calculeze ce taxă de mediu trebuie să plătesc (în condițiile în care eu calculasem online, într-un minut), iar Serviciului de Finanțe Ploiești i-au trebuit trei zile ca să-mi dea certificatul fiscal. Am depus actele la Serviciul Înmatriculări Prahova pe 19 octombrie și nu s-a uitat nimeni în ele, până azi, 1 noiembrie, deși au reușit să piardă un document original. Șapte ore mai târziu, după demersuri care n-ar fi fost posibile dacă nu eram un fost jurnalist cunoscut, am numere la mașină. După 31 de zile de când am mașina trasă de dreapta și sătul să tot împrumut mașinile altora, am numere mele negre.

Și-mi vine să mă piș pe ele și să le dau foc! Îmi vine să vând mașina și să emigrez într-o țară, chiar bananieră, unde angajații statului nu sunt atât de nesimțiti, răi și proști și știu de vorbă bună, nu de frică, unde șefa serviciului Înmatriculări nu-l minte pe prefect din prima ei zi de muncă, unde nu-ți aruncă nimeni actele în față pentru că nu sunt în ordinea dorită, unde nu se freacă pula de la 7 dimineața până la 10.30 și unde se eliberează numerele unei mașini în mai puțin de două săptămâni. 

Zilele astea am să trimit acest text la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală Management Operaţional, Corpul de Control al Ministrului, Unitatea de Politici Publice, Direcţia Generală Management Resurse Umane, Direcția Generală pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului, Poliţia Română, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră, Prefectura Prahova și la Inspectoratul Județean de Poliție Prahova. Sper din toată inima ca cineva să facă un control la Serviciul Înmatriculări Prahova și să-i dea afară pe toți cei care au dus nesimțirea și umilirea oamenilor la un asemenea nivel, de luni de zile. Sper și într-o analiză care să arate cum morții mă-sii de mergeau lucrurile brici acum câțiva ani și cine le-a futut într-un asemenea hal. Sper să se aducă la Ploiești și un manager mai al dracului decât doamna care a venit azi pe post, pentru că fie e depășită, fie n-are voie să mârâie la ceea ce eu cred că sunt nevestele, soții și copiii colegilor ei. Și mai sper ca prefectul să nu se mai lase "împachetat" niciodată de subordonații care-l mint și-i raportează "succesuri" mizând pe faptul că omul nu e din Ploiești....

O ultimă recomandare: aplaudați, atunci când niște funcționari de căcat se pișă pe voi. Ei știu că sunt nasoi și de căcat, știu că-s incompetenți și lenți, știu că merită flegme, nu aplauze, și fix de-asta se vor enerva îngrozitor. O să fie ca atunci când fiul tău sparge tot ce e pe masă, ca să-ți arate că e furios pe tine, iar tu rămâi zâmbitor și îi tot oferi farfurii...

apasă AICI pentru ceva vesel de citit, nu ca mizeria asta...