Incredibilul Raed Arafat si o poveste de la Spitalul de Pediatrie Ploiesti

Stiu exact sentimentul pe care il are un om cand copilul lui e pe un pat de spital. Stiu ce hau imens ti se face in stomac cand copilul trece, pe un hol, prin fata ta, inert, pe un pat cu rotile. Sentimentul de panica pe care l-am trait eu era insa unul controlat: operatia era programata, platisem o groaza de bani, aveam pile tari, si eram in cel mai bun spital din Romania, la cel mai bun medic de profil, mana dreapta a lui Pesamosca.

 Un lucru tot s-a intamplat: din 30 iunie 2011, nu-mi mai place sa scriu povestile din spitale. Prefer sa incerc sa le rezolv.

 Luni, 26 martie. Un amic ma suna, pe 10 seara, ca alt amic de-al lui are o problema cu copilul, la Spitalul de Pediatrie din Ploiesti. Operatie banala de apendicita, dar copilul ramane cu un picior paralizat. Medicii raspund obraznic parintilor, refuzandu-le accesul la informatii si transferul spre alt spital. Se discuta despre ghips (ca sa mascheze problema, probabil), si o asistenta intreaba: "dar nu cumva copilul era asa, olog, dinainte, si nu vreti sa spuneti?!".

 Raman fara aer. De parca te-ai duce cu copilul la spital cum te duci cu Oltcitul la service, spunand, la plecare, ca inainte aveai bujii noi si cineva ti-a schimbat oglinda. Amicul imi cere sa scriu despre caz, poate se rezolva. Ce sa scriu? Pana scriu, pana se intampla ceva, soarta pustiului se putea pecetlui intr-un mod dramatic, si-mi aduc aminte de M, pe patul ala de spital...

 Cer un ragaz de 10 minute si-mi sun doua prietene din Bucuresti, carora le cer mobilul lui Raed Arafat. Il primesc si-l sun. Ce poate sa-mi zica? Ca l-am deranjat? Aia e! Las' sa raman eu in istorie, ca ala care l-a deranjat pe Arafat....

 Telefonul suna, si mi se raspunde. "Raed Arafat?", intreb eu, ca un cretin. "Da". Spun poezia: jurnalist, am aflat ca, situatia pare grava, medicii incearca sa-si musamalizeze prostia. Arafat: "Nu sunt in tara" (baga-mi-as pula, acum se scuza, sa vezi!) dar (stai ca poate poate...) o sa vorbesc la centrul de transfer. Dati-mi un sms cu datele copilului". Pac, inchide telefonul. 

 Dau sms-ul. Si stau. Mai vorbesc cu prietenul meu, ii spun ce-am facut, asta nu ma crede, eu insist ca nu sunt baut, imi vad de ale mele, imi pun in cap sa ma duc dimineata la spital. 11.40, inca putin si se face miezul noptii, cand suna telefonul. Ma uit pe afisaj: Raed Arafat...

 "Am vorbit la minister, s-a vorbit si la spitalul din Ploiesti, medicii spun altceva, important e ca pacientul e stabil, asa ca actionam dimineata"

 Imi sun din nou amicul, asta suna parintii, toata lumea isi ia doza de speranta. Ma culc fericit.

 Si ma scol in vesti proaste. La 7.30 dimineata, medicii de la Spitalul de Pediatrie Ploiesti incearca sa convinga parintii sa-si ia copilul acasa, desi acesta are un picior paralizat. Parintii refuza, cer transfer la un spital din Capitala, dar medicii refuza la randul lor si ameninta ca "va punem copilul in brate, fara acte, fara nimic"

 Am o urgenta marti dimineata, nu pot face nimic pana la 8.30, cand aflu noutatile: dupa ce s-a aflat de cine s-a interesat de copil, acesta a fost transferat la alt medic, pe alt tratament. Medicii au intrebat, veninos, parintii: "de ce ati sunat la Minister, chiar vreti sa inchideti spitalul asta?", dar si-au facut treaba by the book.

 Miercuri, copilul e mai bine: poate misca piciorul din sold, mai are doar un usor blocaj al genunchiului, iar noul medic nu are nimic din aroganta si relaxarea primului. Parintii sunt fericiti, iar eu ma chinui de la pranz sa incropesc un sms misto de multumire pentru Raed Arafat. Nu-l mai sun, las linia liberă, pentru alt roman disperat...

publicitate

© 2019 Bogdan Stoica