ieșiți din mall-uri și deschideți ochii. o să merite.
"Aaa, se vede că e campanie, ți-ai luat pantofi", mi-o trântește Sebi, din senin, azi dimineață, uitându-se la picioarele mele. Suntem patru și, ca la o comandă, râdem toți, în hohote. E o glumă de-aia, de căcat, cum fac jurnaliștii între ei, ca o amintire a vremurilor apuse, când în campaniile electorale, jurnaliștii câștigau bani frumoși. Era plin de politicieni bătuți în cap, care aveau nevoie de un sfat, un interviu, o poză, o relatare de pe teren, iar banii picau la fix pentru prizonierii unei prese mereu prost plătite și decapitalizate. Ăia proști, ca mine și ca Sebi, mai învârteau un ban doar cu politicienii pe care-i plăceau. Ăsta pare băiat ok, poate schimbă ceva, ne ziceam unii altora, ca niște cretini. Jurnaliștii deștepți îi frigeau pe toți și adunau mici averi. Mici, da? Nu s-a îmbogățit nimeni din presă, din ce știu eu. Din afaceri conexe, da, dar aia e altă poveste.
Râdem și-mi dau seama că de ceva timp primesc constant complimente pentru pantofii mei noi. Și de la femei, și de la bărbați. Și nu-s așa de noi, îi am de o lună. Am găsit in cartier, într-o seară, magazinul Mopiel, un brand de care n-auzisem niciodată, și mi-am cumpărat pantofii ăștia pentru că n-aveam nici unii maro. De atunci, i-am purtat aproape zilnic și nu i-am șters nici măcar cu o flegmă, curios să văd cum rezistă aspectul ăla impecabil. Uite-i. Mâine îi șterg, promit.
La început, i-am purtat cam cu nervi, pentru că m-au strâns de m-au rupt. "Sunt făcuți pe stil vechi, o să se lase", m-a amețit vânzătoarea, când i-am cumpărat mărimea 43, deși abia mi-am strecurat piciorul în ei. S-au lăsat o pulă, am mormăit vreo trei zile, purtându-i în continuare doar pentru că nu m-au ros. Și să vezi chestie: de la o zi la alta pantofii au devenit tot mai comozi. Acum aș putea să dorm cu ei în picioare.
Ce-i așa important la pantofii ăștia? Păi, în primul rând, sunt din piele. În al doilea, sunt românești, făcuți undeva prin județul Buzău. Recunosc, a contat foarte mult și prețul: doar vreo sută cincizeci de lei, adică o sumă cu care, în Deichmann sau CCC te lipești doar de vinilin pakistanez, ca să nu mai zic de magazine ca Aldo sau Musette, unde cu 150 de lei îți cumperi doar șireturi. I-am luat cu gândul "dacă îmi nenorocesc picioarele, măcar nu arunc o cârcă de bani pe geam, cum am pățit cu ghetele Deichmann". Și, după ceva purtări, trebuie să constat că sunt cei mai comozi pantofi pe care i-am cumpărat în ultimii 5 ani. Jur. Umblu zilnic încălțat minim 12 ore, și cu ăștia n-am probleme de nici un fel.
Așa că, bucuros că Sebi mi-a adus aminte ce pantofi mișto am, acum pe seară, când mă duceam acasă, mi-am mai cumpărat o pereche. Albaștri. Tot cu vreo sută cincizeci de lei.
Și-am zis că dacă tot am făcut descoperirea asta, să o facă și alții. Și vă recomand călduros să lăsați baltă mall-urile, măcar o lună. Să vă luați orașul la pas, descoperind ce-ați ratat mergând, de ani de zile, în aceleași două-trei locuri. Să vă uitați după magazine, cafenele, restaurante în care n-ați fost. Există viață și în afara clădirilor de două hectare. Există produse bune și în boutiq-uri fără bugete de prmovare. La cât de modest arată magazinul Mopiel din Ploiești (zona Caraiman, lângă fostul sediu Allianz) și la ce poze banale are brandul pe pagina de facebook, pun pariu că mopiel-iștii nu și-ar permite niciodată o chirie de 2-3000 de euro lunar, într-un mall. Iar magazinul lor din Ploiești e tributar traficului pietonal, care nu e fabulos în zona aia.
Cum să zic? Nu zic să vă luați pantofi, toți. Zic să dați o șansă celor ca ei, care fac, aici în România, plătind salarii tot unor români, produse fabuloase și la preț, și la calitate.
DISCLAIMER - Nu mă suspectați, vă rog, că am luat bani de la Mopiel ca să le fac publicitate. Asta este publicitate.
